world l animal shelter l adopt here

„vă arunc pe amândoi afară, din mers.” Replica mea, deși spusă în glumă, ascundea o notă de seriozitate. Era un fel de mecanism de apărare împotriva sentimentului de pierdere a controlului care mă cuprinsese în ziua aceea. Tot ce îmi doream era să ajungem acasă cu mașina intactă și cu mințile mele la fel de întregi, fără surprize nedorite din partea „lighioanei.” - Alcide (pagina 5)

Mirosul era mai greu de suportat decât ideea de a locui cu această creatură. „Mi-ești datoare cu un costum Gucci și ședințe de terapie,” îi spun cu o voce lipsită de orice urmă de glumă, „doar ca să știi.” Strâmb din nas din nou, luptându-mă să păstrez măcar un pic de demnitate, chiar dacă costumul meu era acum o victimă a acestui... patruped infernal. - Alcide (pagina 5)

ce privesc cu dezgust la acea jiganie terfelită care, sincer, părea mai mult un experiment eșuat decât un câine. Mă scutur ușor, ca și cum urâțenia lui ar putea să se lipească de mine dacă nu eram atent și să mă molipsească. „Mergi cu taxiul acasă,” adaug pe un ton definitiv, făcând un pas înapoi, „eu nu bag bichonul ăsta de la reduceri în mașina mea.” Îmi strâng buzele și îmi țin respirația pentru o clipă, sperând că Katherine va realiza cât de departe era de o alegere inspirată. Dar, din păcate, judecând după felul în care strângea creatura aia la piept, îmi era clar că pierdusem lupta. - Alcide (pagina 4)

îi era ușor câș, dar tocmai asta îi dădea un farmec aparte. Acea imperfecțiune îl făcea și mai adorabil în ochii mei. În timp ce angajata completa formalitățile pentru adopție, l-am simțit pe Alcide apropiindu-se de noi. M-am întors imediat, cu un zâmbet larg pe față, strângând și mai tare micul suflețel în brațe. „Alcide, el e Dante!” i-am spus, entuziasmată și plină de afecțiune. „Nu-i așa că e adorabil?” L-am privit pe Alcide cu ochi sclipitori, așteptând să-i văd reacția. - Katherine (page 3)

După câteva secunde, ridic din umeri cu nonșalanță, lăsând sarcasmul să-mi coloreze răspunsul. „Orice nu arată ca un șobolan de pădure și nu pare că mi-ar face pipi în pantofi,” îi răspund, aruncând o privire relaxată în jur. „Nu sunt pretențios. Să aibă blană, toate picioarele, și suntem good to go.” - Alcide (pagina 3)

să cer ajutorul angajaților pentru a ne arăta câinii disponibili spre adopție. Adevărul e că nici nu mă interesa prea tare dacă era un câine de rasă sau nu, nu asta conta. Îmi doream doar un suflețel loial, unul care să-mi fie alături, să-mi aducă liniște și să-mi ofere acea afecțiune necondiționată pe care doar un câine o poate da. O angajată extrem de drăguță ne-a condus către zona unde erau ținuți câinii, unul mai simpatic și mai dornic de iubire decât altul. Ochii mei dansau printre cuștile lor, iar inima mi se strângea de fiecare dată când întâlneam privirea caldă a vreunui patruped. „Alcide, ție care îți place?” l-am întrebat, întorcându-mi privirea spre el, curioasă să aflu ce suflet a reușit să-i cucerească și lui inima. - Katherine (page 2)

la ce a urmat. Fără niciun avertisment, Katherine îmi sare în brațe, cu un entuziasm pe care nu-l mai văzusem de ceva vreme. Șocul îmi îngheață pentru o secundă reacțiile, rămânând nemișcat, cu mâinile suspendate în aer, incapabil să procesez apropierea neașteptată. Dar mă trezesc repede, ridicând brațele și înconjurând-o cu o îmbrățișare la fel de caldă, revenind la mine. „Nu, te-am adus aici ca să te abandonez,” îi răspund, izul de sarcasm stârnindu-mi zâmbetul, gluma evadând ușor în vocea mea, „am auzit că mai au un loc liber.” O privesc cum reacționează și, deși gluma mea e evidentă, mă asigur că replica ce urmează clarifică intențiile. „Normal că ne luăm câine, nu asta îți doreai?” adaug, de data asta pe un ton mai serios, deși încă plin de căldura noastră obișnuită. Simțeam cum în sfârșit se destindea atmosfera, iar Katherine părea să revină la cea pe care o cunoșteam. Faptul că reușisem să o scot, măcar temporar, din starea ei posomorâtă mă făcea să mă simt surprinzător de mulțumit. Era un joc al complicității între noi, iar acest moment – chiar și cu ironiile și tachinările noastre – simțeam că ne aducea mai aproape. - Alcide (pagina 2)

lăsându-i câteva secunde să realizeze unde ne aflăm, savurând acel suspans care plutea între noi. Într-un fel, eram și eu nerăbdător să văd cum va reacționa, să văd dacă gestul meu avea să aibă efectul dorit. Adevărul era că uneori, surprizele cele mai simple erau cele care puteau schimba totul. - Alcide (pagina 1)