pa3

***

Peste patru zile, Armata Salamandră avu o bătălie. Ender alergă înapoia soldaţilor care tropăiau pe coridoare spre sala de luptă. De-a lungul pereţilor pâlpâiau două benzi: verde-verde-maro a Salamandrei şi negru-alb-negru a Condorului. Când ajunseră în locul unde fusese întotdeauna sala, coridorul se ramifică, cu verde-verde-maro spre stân¬ga şi negru-alb-negru spre dreapta; urmă un alt colţ la dreapta, şi ar¬mata se opri în faţa unui perete.
Plutoanele se formară în tăcere. Ender se aşeză îndărătul lor. Bonzo dădea instrucţiunile:
― A sus, B stânga, C dreapta, D jos. Aşteptă până ce plutoanele se orientară corespunzător, apoi adăugă: Puţică, tu aştepţi patru minute, după care intri şi te opreşti lângă uşă. Nu atingi arma!
Ender încuviinţă. Brusc, peretele dinapoia lui Bonzo deveni trans-parent. Deci nu era perete, ci un câmp de forţă. Şi sala era diferită. Prin ea fuseseră suspendate uriaşe cuburi cafenii, acoperind parţial câmpul vizual. Deci acestea erau obstacolele pe care soldaţii le numeau stele. Păreau distribuite aleator. Bonzo părea că le tratează cu indife¬renţă. Era clar că soldaţii ştiau deja cum se procedează cu ele.
Dar privind bătălia de pe coridor, Ender îşi dădu seama că n-aveau habar să le folosească eficient. Ştiau să aterizeze pe ele şi să le utilizeze drept paravane, ştiau şi tacticile de asalt asupra unei stele deţinute de inamic. Nu demonstrau însă că ştiau care stele erau importante. Conti¬nuau să atace unele ce puteau fi depăşite prin simpla alunecare de-a lungul pereţilor.
Celălalt comandant profita de neglijarea strategiei de către Bonzo. Condorii sileau Salamandrele la atacuri riscante. Tot mai puţine Sala¬mandre rămâneau neîngheţate pentru următoarele asalturi. După numai cinci-şase minute, deveni limpede că Armata Salamandră nu-şi putea învinge adversarul atacând.
Ender trecu prin poartă. Pluti uşor în jos. Sălile în care se antre¬nase avuseseră întotdeauna uşile la nivelul podelei. Însă în bătălii, uşa era situată la mijlocul peretelui, egal depărtată de podea şi de plafon.
Brusc simţi cum se reorientează, aşa cum se întâmplase în navetă. Ceea ce fusese "jos" era acum "sus", iar apoi "lateral". În imponde¬rabilitate nu exista nici un motiv să rămâi orientat ca pe coridor. Uitându-te la uşile perfect pătrate, era imposibil de spus unde fusese "sus". Şi nici nu conta. Acum, Ender descoperise orientarea care avea sens. Poarta adversarului era "jos". Scopul jocului era de "a cădea" spre baza inamicului.
Făcu mişcările care-l răsuceau în noua direcţie. În loc să stea răş-chirat, cu tot trupul descoperit duşmanului, acum îşi expunea numai tălpile către acesta. Era o ţintă mult mai mică.
Cineva îl zări. La urma urmei, plutea fără scop în loc deschis. Ins¬tinctiv, Ender ridică genunchii la piept. În acelaşi moment, raza armei îl atinse şi picioarele costumului îngheţară. Braţele îi rămaseră neîn¬gheţate deoarece, dacă fasciculul nu lovea trunchiul, se rigidizau doar membrele atinse. Ender înţelese că dacă n-ar fi fost orientat cu picioa¬rele către adversar ar fi fost nimerit în trup. Ar fi fost complet imobi¬lizat.
Deoarece Bonzo îi ordonase să nu-şi scoată arma, Ender continuă să plutească, fără să mişte capul sau braţele, de parcă şi ele ar fi fost îngheţate. Adversarii îl ignorau, concentrându-şi tirul asupra soldaţilor care trăgeau în ei. Era o bătălie aspră. Depăşită numeric, Armata Sa¬lamandră ceda pas cu pas. Lupta se fărâmiţă într-o duzină de confrun¬tări individuale. Acum, disciplina lui Bonzo îşi dovedea roadele, căci fiecare Salamandră îngheţată scotea din luptă cel puţin un inamic. Ni¬meni nu dădu bir cu fugiţii sau nu intră în panică, toţi rămâneau calmi şi ocheau cu atenţie.
În special Petra era teribilă. Condorii o remarcaseră şi depuneau eforturi considerabile ca s-o îngheţe. Izbutiră să-i lovească întâi braţul drept, cu care trăgea şi potopul ei de înjurături fu întrerupt numai atunci când o îngheţară complet şi casca o împiedică să mai descleşteze maxi¬larele. Peste alte câteva minute, totul se termină. Armata Salamandră nu mai opunea rezistenţă.
Ender observă cu satisfacţie că adversarii rămăseseră doar cu cei cinci soldaţi necesari pentru a deschide poarta, ca să consemneze vic¬toria. Patru dintre ei îşi atinseră căştile de punctele luminoase din col¬ţurile uşii Salamandrelor, iar al cincilea trecu prin câmpul de forţă. Jo¬cul luă sfârşit. Luminile reveniră la intensitatea lor orbitoare şi Ander¬son îşi făcu apariţia prin uşa profesorilor.
"Mi-aş fi putut scoate arma", se gândise Ender când inamicii se apropiaseră de uşă. "Mi-aş fi putut scoate arma şi să împuşc pe unul singur dintre ei, şi atunci ar fi fost prea puţini. Jocul s-ar fi terminat la egalitate. Fără patru băieţi care să atingă cele patru colţuri şi un al cincilea care să treacă prin poartă, Condorii n-ar fi obţinut victoria. Bonzo, prostule, te-aş fi putut salva de la înfrângerea asta! Poate chiar aş fi putut s-o transform într-o victorie, deoarece erau toţi laolaltă, ţinte uşoare, şi în primele momente n-ar fi ştiut cine trage. Ţintesc suficient de bine ca să fi reuşit."
Însă ordinele erau ordine şi Ender promisese că avea să le res¬pecte. Avu totuşi satisfacţia că pe fişa oficială a Armatei Salamandre nu apăreau patruzeci şi unu de soldaţi eliminaţi sau scoşi din luptă, ci patruzeci eliminaţi şi unul rănit. Bonzo nu putu înţelege, până nu consultă înregistrarea lui Anderson şi-şi dădu seama cine era. "Rănit, Bonzo", îşi spuse Ender. "Mai puteam trage!"
Se aşteptase ca Bonzo să vină la el şi să-i zică: "Data viitoare, dacă se mai întâmplă aşa ceva, poţi trage". Însă acesta nu-i spusese absolut nimic, până a doua zi, după dejun. Bineînţeles, el mânca la po¬pota comandanţilor, dar Ender era absolut sigur că scorul ciudat avea să stârnească şi acolo tot atâtea nedumeriri câte fuseseră în sala de mese a soldaţilor. În toate celelalte jocuri care nu se încheiaseră la ega¬litate, toţi membrii armatei învinse fuseseră fie eliminaţi ― complet în¬gheţaţi ― fie scoşi din luptă, ceea ce însemna că aveau unele părţi ale trupului neîngheţate, dar nu mai puteau trage. Salamandra era singura armată învinsă cu un soldat de categoria Rănit-dar-Activ.
Ender nu oferi nici o explicaţie, însă alte Salamandre făcură cu¬noscut ce se întâmplase. Iar când fu întrebat de ce nu trăsese, răspunse calm:
― Mă conformez ordinelor.
După dejun, Bonzo îl căută:
― Ordinul rămâne valabil, îi spuse, ar fi bine să nu uiţi!
"O să te coste, prostule. Poate că nu-s un soldat foarte bun, dar pot fi de folos şi n-ai nici un motiv să mi-o interzici."
Nu comentă deloc.
Una dintre urmările interesante ale bătăliei a fost că Ender apăru pe locul întâi în clasamentul eficienţei individuale. Deoarece nu tră¬sese, avea calificativ maxim ― nici o ratare. Şi deoarece nu fusese nici eliminat, nici scos din luptă, procentajul lui era excelent. Restul nu se apropiau nici măcar pe departe de el. Mulţi băieţi chicotiră iar alţii se înfuriară, dar în preţuitul clasament al eficienţei, Ender devenise lide¬rul.
Continuă să asiste la şedinţele de instruire ale armatei sale, şi continuă să se antreneze din răsputeri în paralel, dimineţile cu Petra, iar serile cu prietenii lui. Li se adăugaseră tot mai mulţi băieţi din ciclul întâi, nu ca distracţie, ci pentru că rezultatele erau vizibile ― deveneau tot mai buni. Supremaţia o deţineau însă Ender şi Alai. Pe de o parte, datorită faptului că Alai încerca întruna lucruri noi, care-l obligau pe Ender să imagineze alte tactici pentru a-i replica. Pe de altă parte, deoa¬rece continuau să facă erori prosteşti, ce le sugerau acţiuni pe care nici măcar nu le-ar fi încercat un soldat bine instruit şi care ţinea la res¬pectul de sine. Multe se dovediră inutile. Dar întotdeauna era plăcut, întotdeauna excitant şi reuşiră suficiente acţiuni despre care ştiau că îi ajutau. Serile erau momentele cele mai bune ale zilei.
Următoarele două bătălii reprezentară victorii uşoare ale Salaman-drelor; de fiecare dată, Ender intră în sală după cinci minute şi rămase neatins de adversarul înfrânt. Băiatul începu să-şi dea seama că Armata Condor, care-i bătuse, era excelentă. Salamandrele, deşi sufereau de pe urma strategiei lui Bonzo, reprezentau una din cele mai bune echipe, urcând treptat în clasament, concurând cu Şobolanii pentru locul patru.
Ender împlini şapte ani. În Şcoala de Luptă nu prea existau ca¬lendare, dar băiatul aflase cum să afişeze data pe pupitrul său, şi-şi re¬marcă ziua de naştere. Şcoala o observase şi ea; îi luară măsurile şi-i confecţionară o altă uniformă şi un costum pentru sala de luptă. Reveni în dormitor îmbrăcat cu hainele noi. Le simţea stranii, largi de parcă însăşi pielea lui nu i se potrivea.
Ar fi vrut să se oprească la patul Petrei şi să-i povestească despre acasă, despre cum i se serbau zilele de naştere: pur şi simplu să-i spună că era ziua lui şi ea să-i răspundă ceva convenţional. Însă aici nimeni nu-şi sărbătorea ziua. Era o copilărie. Aşa făceau planetarii. Prăjituri şi obiceiuri prosteşti. Când împlinise şase ani, Valentine îi făcuse un tort. Nu reuşise şi fusese oribil. Nimeni nu mai ştia cum anume se pre¬para mâncarea; era exact genul de lucruri nebuneşti pe care le făcea Valentine. Toţi o tachinaseră, dar Ender oprise o felie de tort în dulapul său. După aceea îi scoseseră monitorul, el plecase şi, din câte ştia, pu¬tea să fie tot acolo, o bucăţică galbenă unsuroasă şi prăfuită. Nimeni printre soldaţi nu vorbea despre "acasă"; înainte de Şcoala de Luptă nu existase nimic. Nimeni nu primea nici o scrisoare. Toţi se prefăceau că nu le păsa deloc.
"Dar mie îmi pasă", îşi spuse Ender. "Singurul motiv pentru care mă aflu aici este ca nici un gândac să nu tragă în Valentine, să nu-i facă ţăndări capul, aşa ca soldaţilor din benzile video ale primelor bă¬tălii. Să nu-i despice capul cu o rază atât de fierbinte încât creierii să-i ţâşnească din ţeastă şi să curgă ca aluatul, cum se întâmplă în coşma¬rurile mele cele mai urâte, în nopţile cele mai rele, când mă trezesc tremurând, dar tăcut; trebuie să rămân tăcut, altfel vor auzi că-mi lip¬sesc ai mei. Vreau acasă!"
Dimineţile era mai bine. Căminul rămânea o durere surdă, undeva în adâncul memoriei. O oboseală în privire. În dimineaţa aceea, Bonzo apăru când se îmbrăcau.
― Costumele de luptă! ordonă el.
Era o bătălie. Al patrulea joc al lui Ender.
Adversarul era Armata Leopard. Avea să fie uşor. Leoparzii erau noi şi ocupau o poziţie în ultimul sfert al clasamentului. Fuseseră în¬fiinţaţi cu numai şase luni în urmă şi-l aveau comandant pe Pol Slattery. Ender îşi îmbrăcă noul costum şi intră în monom; Bonzo îl smuci violent de acolo şi-l împinse la coada armatei. "Nu trebuia să faci asta", îşi spuse Ender. "M-ai fi putut lăsa în şir."
Privi din coridor. Pol Slattery se număra printre cei mai tineri co-mandanţi, dar era inteligent şi avea idei originale. Soldaţii lui se de¬plasau permanent, ţâşnind de la o stea la alta, lunecând în lungul pe¬reţilor pentru a ajunge deasupra sau înapoia Salamandrelor impasibile. Ender zâmbi. Bonzo era complet zăpăcit, şi la fel şi soldaţii lui. Leo¬parzii păreau că răsar din toate direcţiile. Cu toate acestea, bătălia nu era chiar atât de dezechilibrată pe cât părea. Ender observă că adver¬sarii pierdeau mulţi luptători ― tactica lor îi expunea prea mult. Mai im¬portant însă era faptul că Salamandrele se simţeau învinse. Cedaseră complet iniţiativa. Deşi erau, probabil, egali în număr cu inamicii, se adunaseră laolaltă precum ultimii supravieţuitori ai unui masacru, spe¬rând parcă să fie trecuţi cu vederea.
Ender se strecură uşurel pe poartă, se orientă astfel încât poarta adversă să fie "jos" şi pluti lent spre est, către un colţ unde n-avea cum să fie observat. Ba chiar trase în propriile picioare, ca să le îngheţe în poziţia îngenuncheată care-i oferea cea mai bună protecţie. Unui spectator obişnuit i-ar fi apărut ca orice alt soldat îngheţat, îndepăr¬tându-se neajutorat din mijlocul luptei.
Cum Armata Salamandră îşi aştepta resemnată distrugerea, Leo¬parzii le îndepliniră rapid dorinţa. Când ultima Salamandră încetă să mai tragă, mai rămăseseră nouă Leoparzi. Îşi formară echipa de des¬chidere a porţii adverse.
Ender ochi atent cu braţul întins, aşa cum îl învăţase Petra. Înainte să înţeleagă cineva ce se petrece, îngheţase trei dintre soldaţi care erau gata să-şi apese căştile pe colţurile luminate ale uşii. Apoi fu reperat şi traseră în el ― dar la început îi loviră doar picioarele deja îngheţate. Avu timp să-i ţintească şi pe ultimii doi băieţi de la poartă. Leoparzilor le mai rămăseseră doar patru soldaţi neîngheţaţi când, în cele din urmă, Ender fu lovit în braţ şi scos din luptă. Jocul se terminase la egalitate, şi nu fusese atins în corp.
Pol Slattery era furios, dar regulamentul nu fusese încălcat. Toţi Leoparzii bănuiau că fusese strategia lui Bonzo, de a păstra un soldat până în ultima clipă. Nu se gândiseră că micuţul Ender trăsese încăl¬când ordinele. Dar Salamandrele o ştiau. Bonzo o ştia şi Ender îşi putea da seama, după felul cum îl privea, că-l ura pentru că-l salvase de la înfrângerea totală. "Nu-mi pasă", îşi spuse Ender. "Îţi va fi cu atât mai uşor să mă schimbi şi între timp n-o să cobori prea mult în cla¬sament. Doar schimbă-mă! Am învăţat tot ce era de învăţat de la tine. Cum să pierzi cu stil, atâta ştii tu, Bonzo."
"Şi de fapt, ce am învăţat până acum?" Dezbrăcându-se lângă pat, Ender îşi recapitulă în gând: "Poarta adversarului e jos. Să-mi folosesc picioarele ca un scut în luptă. O mică rezervă, păstrată până la sfârşitul jocului, poate fi decisivă. Iar uneori soldaţii pot lua decizii mai inte¬ligente decât ordinele primite."
Gol-puşcă, era gata să urce în pat, când Bonzo se apropie de el, cu faţa împietrită. "L-am mai văzut aşa pe Peter", se gândi Ender, "tă¬cut, şi cu ochi de ucigaş. Dar Bonzo nu-i Peter. Bonzo ştie de frică."
― Wiggin, rosti comandantul, în sfârşit, am reuşit să te schimb. Am izbutit să-i conving pe Şobolani că incredibila ta poziţie în clasa¬ment nu-i un simplu accident. De mâine te duci la ei.
― Mulţumesc, domnule, rosti Ender.
Poate că tonul lui fusese prea recunoscător. Pe neaşteptate Bonzo îl pălmui cu toată puterea. Lovitura îl răsturnă pe băiat în pat. Apoi Bonzo îl izbi cu răutate în stomac. Ender căzu în genunchi.
― Nu mi-ai respectat ordinele, vorbi Bonzo. Tare, ca să audă toţi: Un soldat bun respectă întotdeauna ordinele!
Deşi plângea din cauza durerii, Ender nu putu să nu simtă satis¬facţie la auzul murmurelor ce se înălţau prin dormitor. "Bonzo, pros¬tule! Nu întăreşti disciplina, ci o distrugi. Ei ştiu că datorită mie, în¬frângerea s-a transformat în egalitate. Iar acum văd cum mă răsplăteşti. Te-ai dovedit lipsit de minte în faţa tuturor. Ce preţ mai are acum dis¬ciplina ta?"
În ziua următoare, Ender îi spuse Petrei că pentru binele ei, tre¬buiau să termine cu antrenamentele de dimineaţă. Bonzo n-avea nevoie de o nouă provocare, aşa încât ar fi fost mai bine ca fata să-l evite o vreme. Ea îl înţelese perfect.
― În plus, îi zise, cred că te apropii de capacităţile tale maxime de ţintaş.
Îşi lăsă pupitrul şi costumul în dulap. Putea purta uniforma Sala-mandrelor până ajungea la magazie, unde s-o schimbe pentru cea neagră-cafenie a Şobolanilor. Nu-şi adusese nimic cu el; avea să plece cu mâna goală. De altfel nu deţinea nimic ― tot ceea ce era valoros se gă¬sea în calculatorul şcolii, ori în capul şi mâinile sale.
Utiliză unul dintre pupitrele publice din sala de jocuri şi se în¬scrise la un curs personal de autoapărare în condiţii de gravitate teres¬tră. Nu se gândea să se răzbune pe Bonzo pentru că-l lovise. Dar in¬tenţiona să nu mai permită nimănui s-o facă.