cAP14

Capitolul l4
PROFESORUL

― Nu te-ai prea grăbit, Graff, aşa-i? Nu-i un drum scurt, totuşi o vacanţă de trei luni mi se pare exagerată.
― Prefer să nu aduc marfa stricată.
― Există oameni care pur şi simplu n-au simţul timpului. Eh, asta-i, la urma urmei nu-i în joc decât soarta lumii! În sfârşit... Cau-tă să ne înţelegi tensiunea. Ansiblul primeşte permanent ra¬poarte despre înaintarea flotei. În fiecare zi poate începe răz¬boiul... dacă mai putem vorbi de zile. E un băiat foarte mic.
― Există măreţie în el. O dimensiune sufletească.
― Sper că şi un instinct de vânător.
― Da.
― I-am stabilit o programă de studii. Bineînţeles, totul trebuie aprobat de tine.
― O să mă uit peste ea. Nu mă pricep la toate materiile acelea, comandore Chamrajnagar. Mă aflu aici doar pentru că-l cunosc pe Ender. Aşa că nu te teme că voi încerca să schimb ceva în conţinutul programei. Viteza va creşte însă.
― Câte îi putem spune?
― Nu-i irosi timpul cu fizica zborului interstelar.
― Ansiblul?
― I-am pomenit deja despre el şi despre flote. I-am spus că vor ajunge la destinaţie în următorii cinci ani.
― Se pare că nu ne-au mai rămas prea multe de dezvăluit.
― Îi puteţi spune despre sistemele de armament. Trebuie să cunoască îndeajuns ca să ia decizii inteligente.
― Aha! Deci putem fi utili; ce drăguţ! Am blocat unul din cele cinci simulatoare exclusiv pentru el.
― Şi restul?
― Celelalte simulatoare?
― Ceilalţi copii...
― Ai fost adus aici ca să ai grijă de Ender Wiggin.
― Eram doar curios. Nu uita, toţi mi-au fost elevi.
― Iar acum sunt elevii mei. Vor pătrunde în tainele flotei, care dumitale, colonele, nu ţi-au fost dezvăluite.
― După cum vorbeşti, parcă ar fi o frăţie mistică.
― Şi o zeitate. Şi o religie. Până şi aceia dintre noi care co-mandă prin ansiblu cunosc măreţia zborului interstelar. Văd că nu-ţi plac efuziunile mele. Te asigur că dispreţul îţi dovedeşte ig¬noranţa. În curând, Ender Wiggin va şti ceea ce ştiu eu; va dansa graţiosul balet spectral printre stele şi orice putere există în el va fi descătuşată, dezvăluită, adusă înaintea universului ca să fie văzută de toţi. Ai sufletul de piatră, colonele, însă eu cânt unei pietre la fel de uşor ca şi altui cântăreţ. Te poţi retrage în cabina ta, să-ţi aranjezi lucrurile.
― N-am de aranjat decât hainele de pe mine.
― N-ai nici un bagaj?
― Salariul mi se depune într-un cont de pe Pământ. Nu l-am folosit niciodată. Doar ca să-mi cumpăr haine civile... în vacanţă.
― Un non-materialist! Totuşi eşti neplăcut de gras. Un ascet gurmand? Interesantă contradicţie.
― Când sunt nervos, mănânc. Tu când eşti nervos, împroşti deşeuri solide.
― Îmi placi, colonele. Cred c-o să ne-nţelegem.
― Nu-mi prea pasă, comandorule. Am venit aici pentru Ender. Şi nici unul dintre noi n-a venit pentru tine.


Ender detestă asteroidul din primul moment. Se simţise destul de stânjenit pe Pământ, unde podelele erau drepte; Eros era mai îngrozitor. Semăna cu un cartof, având diametrul de numai şase kilometri şi ju¬mătate. Deoarece suprafaţa îi fusese complet modificată pentru a con¬verti lumina soarelui în energie, oamenii trăiau în încăperile legate prin tunele ce dantelau interiorul asteroidului. Spaţiile închise nu reprezen¬tau o problemă pentru băiat ― mai degrabă îl deranjau podelele cori¬doarelor, care aveau o pronunţată curbură în jos. De la început, el su¬ferise de ameţeli când umbla prin tuneluri, mai ales prin cele care în¬conjurau circumferinţa mică a lui Eros. Nu-l ajuta cu nimic faptul că atracţia gravitaţională era de două ori mai mică decât pe Pământ ― sen¬zaţia unei căderi iminente era extrem de tulburătoare.
În acelaşi timp proporţiile păreau stranii ― plafoanele erau prea joase pentru mărimea camerelor, iar coridoarele prea înguste. Pe an¬samblu, nu era un loc plăcut.
Lucrul cel mai iritant însă îl constituia prezenţa celorlalţi oameni. Ender n-avea amintiri clare despre oraşele Pământului. Ideea lui despre un număr acceptabil de persoane îl constituia Şcoala de Luptă, unde îi cunoscuse din vedere pe toţi băieţii. Aici trăiau zece mii de persoane. Nu era înghesuială, în ciuda spaţiului mare ocupat de instalaţiile de su¬pravieţuire; dar Ender nu suporta să fie permanent înconjurat de străini.
Nu-l lăsau niciodată să lege cunoştinţe. Zărea deseori alţi elevi ai Şcolii de Comandă, însă pentru că el nu urma nici un curs obişnuit, aceştia rămâneau simple chipuri. Participa doar ocazional la câte o lec¬ţie comună; de obicei, era singur cu profesorul.
Alteori, în rezolvarea unei anumite teme îl ajuta un elev mai mare, pe care nu-l mai revedea după aceea. Mânca singur sau cu colonelul Graff. Obişnuia să se recreeze în sala de gimnastică, dar rareori se în¬tâlnea acolo de două ori la rând cu aceleaşi persoane.
Înţelegea că îl izolau iarăşi, de data aceasta fără să-i ridice pe cei¬lalţi elevi împotriva lui ca să-l urască, ci limitând relaţiile între ei. Ori¬cum i-ar fi fost greu să lege prietenii ― cu excepţia lui, toţi erau trecuţi de adolescenţă.
De aceea, Ender se retrase în studiile sale şi învăţă repede şi bine. Astronavigaţia şi istoria militară le asimilă cu uşurinţă. Matematicile abstracte erau mai dificile; constată însă că dacă primea o problemă ce implica deplasări prin spaţiu şi prin timp, se putea bizui mai degrabă pe intuiţie decât pe calcule ― adesea găsea instantaneu o soluţie pe care o putea demonstra abia după minute bune, sau chiar după ore de cal¬cule.
Iar pentru destindere exista simulatorul: cel mai perfect joc video pe care-l văzuse vreodată. Profesorii şi elevii îl învăţară să-l utilizeze, pas cu pas. La început, necunoscând uriaşa putere a jocului, îl abordase doar la nivel tactic, cu un singur luptător care manevra continuu pentru a găsi şi distruge inamicul. Controlat de calculator, inamicul era inte¬ligent şi puternic şi, ori de câte ori Ender încerca o manevră nouă, ad¬versarul o folosea împotriva lui peste numai câteva minute.
Jocul era holografic, iar cei doi luptători erau puncte luminoase de culori diferite, care dansau, se roteau şi manevrau în interiorul unui cub cu latura de aproape zece metri. Comenzile erau extrem de deli¬cate.
Spaţiul de joc putea fi rotit în orice direcţie, pentru a fi urmărit din diferite unghiuri. Centrul se putea deplasa aşa încât confruntarea să aibă loc mai aproape sau mai departe de jucător.
Treptat, pe măsură ce Ender deveni expert în controlul vitezei, di¬recţiei, orientării şi armelor, complexitatea jocului spori. Uneori înfrun¬ta doi adversari simultan; alteori apăreau meteoriţi sau sfarâmături de asteroizi; trebuia să ia în considerare consumurile de combustibil şi energie şi deseori era însărcinat cu executarea anumitor misiuni.
Când stăpâni jocul cu o navetă, îi permiseră să treacă la escadrila de patru navete. Comanda piloţii simulaţi şi, în loc să execute comen¬zile calculatorului, trebuia el însuşi să determine tactica, hotărând care obiectiv era cel mai important şi conducând escadrila pentru a-l cuceri.
În orice moment putea prelua, pentru scurt timp, comanda personală a unei navete; la început procedă aşa în mod frecvent, însă atunci ce¬lelalte trei erau distruse rapid. Treptat, jocurile sporiră în dificultate şi Ender trebui să rămână tot mai mult timp la comanda escadrilei. Când o făcea, câştiga din ce în ce mai des.
După un an petrecut în Şcoala de Comandă, putea juca pe simu¬lator la oricare dintre cele cincisprezece niveluri, de la pilotarea unei navete independente şi până la comanda unei flote. Înţelesese de mult că rolul sălii din Şcoala de Luptă îl avea aici simulatorul. Şi cursurile erau utile, dar adevărata instruire o constituia jocul. Din când în când, veneau câte unii să-l vadă jucând. Nu vorbeau niciodată ― rareori i se adresa cineva, cu excepţia cazurilor când trebuiau să-l înveţe ceva anume. Spectatorii tăceau, privindu-i cum rezolvă o simulare dificilă, apoi plecau. "Ce faceţi?" ar fi vrut să-i întrebe. "Mă cântăriţi? Hotărâţi dacă aveţi curaj să-mi încredinţaţi flota? Nu uitaţi că eu nu v-o cer."
Descoperi că multe din lucrurile învăţate în Şcoala de Luptă se puteau transfera pe simulator. Îl programă să-şi modifice orientarea spaţială la fiecare câteva minute, ca să nu se lase prins într-o rutină "sus-jos", şi-şi revedea permanent poziţia din punctul de vedere al inamicului. Încerca o senzaţie extraordinară să aibă un asemenea control asupra bătăliei, să-i poată vedea fiecare detaliu.
În acelaşi timp se simţea frustrat din cauza limitărilor existente; navele conduse de calculator nu depăşeau capacităţile acestuia. Nu aveau iniţiative. Nu erau inteligente. Începu să tânjească după şefii săi de plutoane, aşa încât să se poată bizui pe unele escadrile fără să le supravegheze în mod permanent.
La sfârşitul primului an, câştiga toate bătăliile de pe simulator şi juca de parcă maşina ar fi reprezentat o prelungire naturală a trupului său. Într-o zi, mâncând împreună cu Graff, îl întrebă:
― Asta-i tot ce face simulatorul?
― Cum adică?
― Aşa cum joacă acum. De o vreme n-a mai crescut deloc în di-ficultate.
― Aha!
Colonelul păru nepăsător. Însă el nu se exterioriza niciodată. În ziua următoare, totul se schimbă. Graff plecă şi Ender căpătă un ca¬marad.
Dimineaţă, când băiatul se trezi, în mijlocul podelei stătea un bă¬trân, cu picioarele încrucişate. Ender îl privi curios, aşteptându-l să vor¬bească. Necunoscutul tăcea. Ender se sculă, îşi făcu duş şi se îmbrăcă, fără să intre în vorbă cu el.
Învăţase de mult că atunci când se petrecea ceva neobişnuit, ceva ce făcea parte din planul altcuiva, avea să capete mai multe informaţii aşteptând, nu întrebând. Aproape întotdeauna, adulţii îşi pierdeau răb¬darea înaintea lui.
Bătrânul nu scosese nici un cuvânt, când Ender se apropie de uşă ca sa iasă din odaie. Uşa nu se deschise. Băiatul se întoarse către ne-cunoscutul aşezat pe duşumea. Părea de vreo şaizeci de ani, de departe omul cel mai vârstnic pe care-l văzuse în Eros. Obrajii îi erau acoperiţi de firişoare albe şi ţepoase, doar cu puţin mai scurte decât părul de aceeaşi culoare. Avea chipul relaxat, iar ochii îi erau înconjuraţi de ri¬duri. Îl fixa pe Ender cu o expresie de indiferenţă.
Băiatul reveni la uşă şi încercă iarăşi s-o deschidă.
― Bun, rosti el renunţând. De ce-i încuiată?
Bătrânul continua să-l privească inexpresiv.
"Deci este un joc", îşi spuse Ender. "Dacă vor să merg la cursuri, vor deschide uşa. Dacă nu... nu. Nu-mi pasă."
Nu-i plăceau jocurile cu reguli şi scop final cunoscute doar de ad¬versar. De aceea, avea să-l ignore pe acesta. De asemenea, nu voia să se enerveze. Rezemat de uşă, parcurse un exerciţiu de autorelaxare şi în curând redeveni calm. Necunoscutul îl privea impasibil.
Trecură aşa ore întregi. Ender refuza să vorbească, iar bătrânul părea mut şi fără minte. În câteva rânduri, Ender se întrebă dacă nu era vreun nebun ce evadase dintr-o clinică, şi acum îşi trăia haluci¬naţiile demente în camera lui. O dată cu scurgerea timpului, cum ni¬meni nu veni la uşă şi nici nu-l căută, băiatul se convinse că era ceva deliberat, cu scopul de a-l deruta. Nu voia să-i ofere bătrânului satis¬facţia victoriei. Pentru a-şi trece timpul, începu să facă exerciţii fizice. Unele erau imposibile fără echipamentul de gimnastică, dar altele, mai cu seamă cele de la cursul de autoapărare, puteau fi executate în orice condiţii.
Execuţiile îl purtau în jurul camerei. Exersă fandările şi loviturile cu piciorul. La un moment dat, trecu pe lângă bătrân, aşa cum mai tre¬cuse şi înainte, dar acum braţul acestuia ţâşni fulgerător şi-i prinse piciorul stâng în mijlocul unui salt. Îl dezechilibră şi băiatul se prăbuşi pe duşumea.
Sări imediat în picioare, furios. Necunoscutul stătea calm, cu pi¬cioarele încrucişate, de parcă nici nu s-ar fi clintit. Ender rămase în¬cordat, gata de luptă, totuşi imobilitatea celuilalt îl făcea să nu poată ataca. Ce să facă, să-l lovească? Şi apoi să-i explice lui Graff: "Ştii, el a început primul şi n-am vrut să rămân dator".
Îşi reluă exerciţiile; bătrânul îl urmărea cu privirea.
În cele din urmă, obosit şi furios pe ziua irosită, prizonier în pro¬pria lui cameră, reveni la pat, ca să-şi scoată pupitrul. În clipa când se aplecă deasupra noptierei, simţi o mână izbindu-l între coapse şi o alta prinzându-l de păr. Într-o secundă fu răsturnat. Faţa şi umerii erau apăsaţi în podea de genunchiul bătrânului, în vreme ce spatele îi era dureros arcuit şi picioarele fuseseră ţintuite de un braţ ferm. Nu se pu¬tea folosi de mâini şi nici nu-şi putea îndoi spatele ca să aibă sprijin pentru picioare. În mai puţin de două secunde, străinul îl învinsese complet pe Ender Wiggin.
― Bine, icni Ender. Ai învins.
Genunchiul celuilalt apăsă şi mai dureros.
― De când, şuieră un glas, trebuie să-i spui duşmanului când te-a învins?
Ender tăcu.
― Te-am surprins o dată, Ender Wiggin. De ce nu m-ai distrus imediat după aceea? Doar pentru că arătam paşnic? Te-ai întors cu spa¬tele la mine. Stupid! N-ai învăţat nimic! N-ai avut niciodată un pro¬fesor.
Băiatul era furios acum, şi nu încercă să se prefacă sau să se stă-pânească.
― Am avut prea mulţi profesori; de unde să fi ştiut că o să fii...
― Un duşman, Ender Wiggin, şopti bătrânul. Eu sunt duşmanul tău, cel dintâi duşman mai inteligent decât tine. Nu există alt profesor decât duşmanul. Nimeni altul decât duşmanul nu-ţi va spune ce va face el. Nimeni altul decât duşmanul nu te va învăţa cum să distrugi şi să cucereşti. Doar el îţi arată unde eşti slab. Doar el îţi spune unde sunt punctele sale puternice. Şi singurele reguli ale jocului sunt atacul şi apărarea. De-acum încolo sunt duşmanul tău. De-acum încolo sunt pro¬fesorul tău.
Apoi îi eliberă picioarele. Deoarece îl apăsa capul de podea, băia¬tul nu se putu echilibra în braţe şi genunchii lui loviră duşumeaua cu o bufnitură puternică şi o durere pătrunzătoare. După aceea, bătrânul se retrase şi-l lăsă să se ridice.
Încet, băiatul îşi adună picioarele sub el, gemând uşor de durere. Pentru o clipă, rămase în patru labe, ca să-şi revină. Apoi braţul său drept ţâşni, căutându-şi duşmanul. Bătrânul se retrase iute şi mâna lui Ender apucă doar aerul, iar piciorul profesorului lovi spre bărbia băia¬tului.
Ender nu mai era acolo. Stătea întins pe spate, după ce se rosto¬golise pe podea şi, în clipa când necunoscutul era dezechilibrat după lovitură, amândouă tălpile băiatului îi izbiră piciorul de sprijin. Bătrâ¬nul căzu... totuşi îndeajuns de aproape ca să-l atace pe Ender. Acesta nu găsea un braţ sau picior care să rămână locului atât cât să poată fi apucat, iar între timp loviturile îi învineţeau spatele şi braţele. Băiatul era mai mic... nu putea depăşi membrele în permanentă mişcare ale bătrânului. În cele din urmă, izbuti să se desprindă şi se târî spre uşă.
Bătrânul şedea iarăşi cu picioarele încrucişate, dar acum apatia dispăruse. Surâdea.
― Ceva mai bine de data asta. Dar lent. Cu o flotă va trebui să fii mai bun decât eşti cu trupul tău, altfel nimeni n-o să fie în siguranţă cu tine la comandă. Ai învăţat lecţia?
Ender încuviinţă încet din cap. Îl durea tot trupul.
― Bun, continuă străinul. Restul, cu simulatorul. De acum, eu îţi voi programa bătăliile, nu calculatorul; eu voi pregăti strategia inami¬cului, iar tu vei învăţa să fii iute şi să descoperi cu ce vicleşuguri te încearcă duşmanul. Să nu uiţi, băiete! De-acum, duşmanul e mai in¬teligent decât tine. De-acum, duşmanul e mai puternic decât tine. De-acum, să fii gata să pierzi mereu.
Chipul lui redeveni grav.
― Vei fi gata să pierzi, Ender, dar vei câştiga. Vei învăţa să înfrângi duşmanul. El te va învăţa cum s-o faci.
Se ridică în picioare.
― În această şcoală a existat dintotdeauna obiceiul ca un nou venit să fie ales de un elev mai mare. Cei doi devin camarazi, şi cel mai mare îl învaţă pe celălalt tot ce ştie. Ei luptă permanent, se întrec per¬manent, sunt împreună permanent. Eu te-am ales pe tine.
― Eşti prea bătrân ca să fii un elev, rosti Ender când necunoscutul porni spre uşă.
― Nimeni nu-i prea bătrân ca să înveţe de la duşmani. Eu am în¬văţat de la gândaci. Tu vei învăţa de la mine.
În clipa când necunoscutul puse palma pe plăcuţa identificatoare de deschidere, Ender sări prin aer şi-l lovi cu ambele călcâie în mijlocul spatelui. Lovi atât de puternic, încât ricoşă în picioare, iar bătrânul scoase un strigăt şi se prăbuşi.
Se sculă apoi încet, ţinându-se de clanţă, cu faţa strâmbată de du¬rere. Părea scos din luptă, dar Ender nu se încrezu în el. Cu toate acestea, fu luat prin surprindere de viteza atacului. După câteva secunde, zăcea pe duşumea lângă peretele opus, sângerând din nas şi din buză, acolo unde se izbise de pat. Reuşi să se întoarcă într-atât încât să-l vadă pe bătrân în pragul uşii, crispându-se de durere şi ţinându-se de spate. Îi zâmbea.
Ender surâse.
― Ai un nume, profesore? întrebă el.
― Mă numesc Mazer Rackham, răspunse străinul. Apoi dispăru.

***

Din clipa aceea, Ender era fie cu Mazer Rackham, fie singur. Ma¬zer vorbea rareori, însă era alături de el la masă, la cursuri, la simulator, în camera lui, noaptea. Uneori pleca, dar când nu se afla acolo, uşa era încuiată şi nimeni nu intra până nu se întorcea. O săptămână în¬treagă, Ender îl numi Temnicerul Rackham. Mazer răspundea imediat, ca şi cum ar fi fost chiar numele lui şi nu părea deloc iritat. În scurt timp, băiatul renunţă la poreclă.
Existau şi compensaţii. Mazer îi arătă filmele bătăliilor din Prima Invazie şi înfrângerile dezastruoase ale FI în a Doua Invazie. Nu mai erau montaje din imagini cenzurate, ci filme întregi. Deoarece bătăliile importante fuseseră înregistrate de mai multe camere, studiară tacticile şi strategiile gândacilor din diferite unghiuri. Pentru prima dată în viaţa lui Ender, un profesor îi atrăgea atenţia asupra unor detalii pe care băia¬tul nu le sesizase singur. Pentru prima dată, găsise o minte pe care pu¬tea s-o admire.
― De ce nu eşti mort? întrebă Ender. Bătălia ta a fost acum şap¬tezeci de ani, dar tu n-ai nici măcar şaizeci.
― Miracolele relativităţii, răspunse Mazer. După bătălie, m-au ţi¬nut aici douăzeci de ani, deşi i-am implorat să mă lase să comand una din navele lansate împotriva coloniilor şi capitalei gândacilor. Apoi au... reuşit să înţeleagă câte ceva despre cum se comportă soldaţii în tensiunea luptei.
― Ce anume?
― N-ai învăţat suficientă psihologie ca să pricepi... Şi-au dat seama că, deşi nu voi mai putea comanda flota ― aveam să mor înainte ca navele să ajungă la destinaţie, rămâneam singurul capabil să mă descurc cu gândacii. Şi-au dat seama că izbutisem să-i înving nu prin noroc, ci folosindu-mă de inteligenţă. Aveau nevoie de mine aici, ca să... îl învăţ pe viitorul comandant al flotei.
― Deci te-au suit într-o navă, au accelerat până la o viteză relati¬vistă...
― Iar după aceea am revenit acasă. O călătorie extrem de plicti¬sitoare. Cincizeci de ani în spaţiu. Pentru mine nu s-au scurs decât opt ani, dar mi s-au părut cinci sute. Totul pentru ca să-l pot învăţa pe vii¬torul comandant tot ce ştia.
― Eu voi fi comandantul acela?
― Să zicem că în prezent ai cele mai mari şanse.
― Mai sunt pregătiţi şi alţii?
― Nu.
― Atunci reprezint unica alegere, nu?
Mazer ridică din umeri.
― Cu excepţia ta... Eşti viu, nu? De ce nu comanzi tu flota?
Bătrânul clătină din cap.
― De ce? I-ai învins pe gândaci...
― Există destule motive pentru care nu pot fi comandant.
― Arată-mi cum i-ai bătut.
Faţa lui Mazer deveni impenetrabilă.
― Mi-ai arătat toate bătăliile de cel puţin şapte ori. Cred că acum ştiu cum să le dejoc tacticile de atunci, însă nu mi-ai arătat niciodată cum i-ai bătut de fapt.
― Filmul acela e un secret foarte bine păstrat, Ender.
― Ştiu. Parţial l-am refăcut mental. Tu, cu minuscula ta forţă de rezervă, şi flota lor, navele acelea uriaşe lansând roiuri de navete de luptă. Te-ai năpustit spre o navă, ai tras în ea şi a urmat o explozie. În momentul acela se opresc toate cadrele. În continuare, doar imagini cu soldaţii găsind gândaci morţi.
Mazer surâse.
― S-a zis şi cu secretele bine păzite. Haide să-ţi arăt!
Erau singuri în sala video şi Ender încuie uşa pe dinăuntru.
― Bun, să-l vedem.
Filmul era exact cum spusese băiatul. Plonjonul sinucigaş al lui Mazer în inima formaţiunii duşmane, explozia, apoi...
Nimic. Naveta lui Mazer înaintase mai departe, ocolise unda de şoc şi se strecurase printre celelalte nave inamice. Acestea nu trăseseră asupra lui. Nu-şi modificaseră traiectoriile. Două se ciocniseră între ele şi explodaseră ― un accident stupid ce putea fi evitat cu uşurinţă. Nu schiţaseră nici măcar o încercare de-a evita coliziunea.
Mazer derula caseta puţin mai departe.
― Am aşteptat trei ore, spuse el. Nimănui nu-i venea să creadă.
Apoi navetele FI se apropiară de navele gândacilor. Soldaţii în¬cepură operaţiunile de abordare şi tăiere a blindajelor. Imaginile îi arătau pe agresori morţi la posturile lor.
― După cum vezi, zise Mazer, a fost exact cum ai presupus.
― Ce s-a întâmplat?
― Nimeni nu ştie. Eu am o ipoteză personală. Sunt însă mulţi sa¬vanţi care-mi zic că n-am "calificarea" necesară ca să-mi expun pă¬rerile.
― Tu eşti cel care a câştigat bătălia.
― Şi eu crezusem că asta conferă o anume "calificare", dar după cum vezi... Xenobiologii şi xenopsihologii nu pot accepta ideea că un pilot stelar i-a întrecut prin simplă intuiţie. Bănuiesc că toţi mă urăsc, deoarece după ce au vizionat filmele astea, au trebuit să rămână defi¬nitiv aici, pe Eros. Din motive de securitate... N-au fost încântaţi.
― Mai spune!
― Gândacii nu vorbesc. Ei comunică mental şi instantaneu, ca efectul filotic. Cum e ansiblul... Însă majoritatea experţilor consideră că este o comunicare controlată, asemănătoare vorbirii ― eu îţi transmit un gând şi tu-mi răspunzi la el. N-am crezut niciodată în ipoteza asta. Tim¬pul lor de reacţie este prea imediat. Ai văzut filmele. Nu discută între ei ca să hotărască ce variantă de acţiune să adopte. Navele se comportă ca făcând parte din acelaşi organism. Ele răspund tot aşa cum diferitele părţi ale trupului tău răspund instinctiv în timpul unei lupte. Nu este vorba de o conversaţie mentală între persoane cu procese de gândire diferite. Toate gândurile lor sunt prezente, laolaltă, în acelaşi moment.
― Un singur organism, şi fiecare gândac aidoma unei celule?
― Da. N-am fost primul care am sugerat-o, însă am fost cel dintâi care am crezut în ipoteza asta. Şi încă ceva... Ceva atât de banal; de... copilăresc, încât xenobiologii au râs în hohote când le-am spus-o, după bătălie. Gândacii sunt insecte. Asemănătoare furnicilor şi albinelor. Cu regină, cu lucrători... Acum o sută de milioane de ani aşa au început, cu genul acesta de organizare. E absolut sigur că nici unul dintre gân¬dacii văzuţi de noi nu avea aparat reproducător. Deci e posibil să-şi păstreze regina după ce şi-au dezvoltat capacitatea de a gândi împreu¬nă. Altfel zis, regina să rămână centrul grupului. De ce s-ar schimba structura socială?
― Asta înseamnă structura socială?
― Am şi dovezi. Dar nu dovezi pe care ei să le poată vedea. Prima Invazie a fost o misiune de explorare. Însă a doua era de colonizare. De instalare a unui stup nou, sau ceva similar.
― De aceea au adus o regină.
― Priveşte filmele celei de-a Doua Invazii, în care ne distrug flota din norul de comete. Introduse în aparat caseta respectivă: Arată-mi nava reginei!
Nu era deloc uşor. Ender n-o putu identifica multă vreme. Navele gândacilor se mişcau permanent. Nu purtau însemne exterioare, şi nici nu se vedea un centru de comandă distinct. Dar treptat, cu Mazer ru¬lând filmele iarăşi şi iarăşi, băiatul începu să vadă cum toate mişcările se focalizau, radiau dintr-un punct central. Acesta nu menţinea o po¬ziţie fixă, însă după ce privi îndelung, deveni evident că perspectiva din care se luau toate deciziile nu putea fi decât o anumită navă. I-o arăta lui Mazer.
― Tu o vezi. Eu o văd. Până acum suntem numai doi dintre cei mulţi care au vizionat filmele. Însă ăsta-i adevărul.
― Îşi deplasau nava ca pe oricare alta.
― Ştiau că-i punctul lor slab.
― Ai dreptate. Acolo e regina. Totuşi atunci când ai pornit spre ea, ar fi fost normal să încerce toţi să te oprească. Te-ar fi putut face fărâme.
― Ştiu. Asta-i partea pe care n-o înţeleg. Să nu crezi că n-au în¬cercat să mă oprească ― au tras în mine. Dar până n-a fost prea târziu, parcă nu le venea să creadă cu adevărat că într-adevăr aveam să ucid regina. Poate că în lumea lor reginele nu sunt niciodată ucise, doar capturate, doar făcute şah mat. Eu am făcut ceva despre care ei nu cre¬deau că poate fi făcut de un inamic.
― Şi o dată cu regina, au murit toţi gândacii.
― Nu, pur şi simplu au încetat să mai gândească. La bordul pri¬melor nave abordate, ei mai trăiau. Organic. Însă nu se mişcau şi nu răspundeau la nici un stimul; nici chiar atunci când i-am vivisecţionat pe unii, încercând să aflăm lucruri noi. După o vreme au murit toţi. Când regina piere, în trupurile acelea nu mai rămâne nimic.
― De ce nu te-au crezut?
― Pentru că n-am găsit o regină.
― A fost spulberată în explozie.
― Avatarurile războiului. Biologia ocupă al doilea loc după supra¬vieţuire. Există totuşi amănunte ce vin în sprijinul ipotezei mele. Nu poţi trăi aici fără să-ţi sară în ochi.
― Aici, pe Eros?
― Ender, priveşte în jurul tău! Nu oamenii au sfredelit asteroidul acesta. De plidă, noi preferăm plafoane mai înalte. Aici a fost avan¬postul gândacilor în Prima Invazie. Au pregătit locul înainte ca noi să ştim de existenţa lor. Acum trăim într-un stup de gândaci. Dar ne-am plătit deja chiria. Ne-a costat o mie de soldaţi ca să-i curăţăm de aici. Gândacii s-au luptat pentru fiecare palmă de coridor.
Băiatul pricepu arunci de ce încăperile i se păruseră întotdeauna stranii.
― Ştiam că ceva nu-i în ordine...
― Aici era tezaurul. Dacă ar fi ştiut că vom învinge în primul răz¬boi, probabil că nu l-ar fi amenajat niciodată. Am învăţat să manipulăm gravitaţia, pentru că ei au amplificat atracţia gravitaţională a asteroi¬dului. Am învăţat să utilizăm în mod eficient energia stelară, pentru că gândacii îi micşoraseră albedo-ul. De fapt, aşa i-am descoperit. În numai trei zile, Eros a dispărut treptat din telescoape. Am trimis un remorcher să afle motivul. L-a aflat. A transmis permanent imagini, inclusiv ale gândacilor omorând echipajul. Imaginile s-au oprit abia când aceştia au demontat remorcherul. Cauza era "orbirea" lor ― ni¬ciodată n-au fost nevoiţi să transmită ceva prin intermediul unor apa¬rate şi, de aceea, după uciderea echipajului nu s-au gândit că-i putea privi cineva.
― De ce au ucis echipajul?
― De ce nu? Pentru ei, dispariţia câtorva indivizi e cam totuna cu tăiatul unghiilor la noi. Nimic anormal. S-au gândit probabil că omorându-i, ne întrerupeau comunicaţiile. Nu ucideau fiinţe vii, conştiente, cu un viitor genetic individual. Pentru ei, moartea nu înseamnă mare lucru. Doar uciderea reginei e cu adevărat o crimă, pentru că doar aşa se sfârşeşte un traseu genetic.
― Deci nu ştiau ce făceau.
― Nu le lua apărarea! Faptul că nu ştiau că ucid fiinţe omeneşti nu înseamnă că nu au ucis fiinţe omeneşti. Noi avem dreptul să ne apărăm cât de bine putem şi singurul mod viabil pe care l-am găsit a fost de a-i omorî pe gândaci înainte să ne omoare ei. Gândeşte-te altfel: în toate războaiele de până acum, ei au ucis mii şi mii de fiinţe vii, gânditoare. Noi am ucis una singură.
― Dacă n-ai fi distrus regina, crezi că am fi pierdut războiul?
― Aş zice că şansele erau cam trei la doi împotriva noastră. Conti¬nui să cred că le-aş fi putut provoca pierderi masive înainte de a ne distruge. Răspundeau extrem de rapid şi aveau o putere de foc uriaşă, dar şi noi aveam câteva atuuri. Fiecare navetă de-a noastră conţinea un om inteligent care gândea individual. Fiecare dintre noi era capabil să găsească o soluţie excepţională la o problemă dată. Gândacii pot găsi doar o singură soluţie excepţională, la un moment anume. Ei gândesc rapid, dar luaţi individual nu sunt foarte inteligenţi. Chiar atunci când nişte comandanţi incapabili au pierdut principalele bălătii din a Doua Invazie, unii din subordonaţii lor au reuşit să producă destule distrugeri în flota inamică.
― Şi când vom ajunge acolo? O să atacăm din nou regina?
― Gândacii n-au descoperit întâmplător zborul interstelar. Strate¬gia aceea poate reuşi doar o singură dată. Bănuiesc că nu vom mai găsi o regină decât dacă ajungem la planeta-capitală. La urma urmei, regina nu trebuie să fie cu ei ca să conducă o bătălie. Ea procreează alţi gân¬daci. A Doua Invazie era o colonie; regina sosea ca să populeze Pă¬mântul, însă acum... nu, n-o să mai meargă. Va trebui să-i învingem, flotă după flotă. Şi pentru că au la îndemână resursele unei duzini de sisteme planetare, bănuiesc că ne vor întrece numericeşte în fiecare luptă.
Ender îşi aminti bătălia în care înfruntase două armate reunite. "Şi eu crezusem că trişau... Când va începe adevăratul război, aşa va fi tot mereu. Iar acolo n-o să existe o poartă prin care să pot scăpa."
― Noi avem numai două atuuri, Ender. Nu trebuie să ochim cu prea multă atenţie. Armamentul are o rază mare de acţiune.
― Deci nu mai folosim proiectilele nucleare din Prima şi a Doua Invazie?
― Doctoraşul e mult mai puternic. La urma urmei, armele nucleare erau cândva atât de slabe, încât puteau fi utilizate pe Pământ. Docto¬raşul nu poate fi folosit pe o planetă. Îmi pare rău că n-am avut în a Doua Invazie.
― Cum funcţionează?
― Nu ştiu, cel puţin nu atât de bine încât să pot construi unul. În punctul de intersecţie a două raze, creează un câmp în care moleculele nu mai pot rămâne legate laolaltă. Electronii nu mai sunt comuni. Cam câtă fizică cunoşti la nivelul ăsta?
― N-am fost la majoritatea cursurilor de astrofizica, totuşi ştiu în-deajuns ca să înţeleg.
― Câmpul se propagă sub formă de sferă; intensitatea scade cu di-stanţa. Însă atunci când găseşte o aglomerare moleculară, se autoîntreţine. Cu cât aglomerarea respectivă e mai mare, cu atât noul câmp este mai puternic.
― Deci de fiecare dată când câmpul loveşte o navă, produce o sferă nouă...
― Şi dacă navele lor sunt prea apropiate, iniţiază o reacţie în lanţ care le distruge pe toate. Când câmpul dispare, moleculele revin lao¬laltă şi în locul unei nave ai un maldăr de elemente cu multe molecule de fier. Fără radioactivitate, fără sfărâmături. Doar un bolovan. În pri¬ma bătălie s-ar putea să-i prindem apropiaţi, însă învaţă rapid. Se vor distanţa.
― Deci Doctoraşul nu-i un proiectil... nu pot trage din adăpost.
― Exact. În momentul de faţă, proiectilele nu mai sunt bune de nimic. Am învăţat multe de la gândaci în Prima Invazie, dar au învăţat şi ei de la noi... de pildă, să construiască Scutul.
― Doctoraşul trece prin Scut?
― Ca şi când n-ar exista. Nu poţi vedea prin Scut, ca să ţinteşti şi să intersectezi razele, dar deoarece generatorul Scutului este întot¬deauna exact în centrul lui, nu-i greu de manevrat.
― Eu de ce n-am fost învăţat să lupt cu aşa ceva?
― Ai fost. Tot timpul. Numai că am lăsat calculatorul s-o facă în locul tău. Misiunea ta este să ajungi într-o poziţie superioară tactic şi să alegi o ţintă. Calculatoarele de bord sunt mult mai pricepute decât tine în ochirea cu Doctoraşul.
― De ce i se spune aşa?
― Când a fost inventat, l-au numit Dispozitiv de Disipare Mole¬culară. Dispozitivul D.M.
Ender tot nu pricepea.
― D.M. Iniţialele mai înseamnă şi Doctor în Medicină. Dispozi¬tivul D.M., deci "Doctoraşul". E o glumă.
Băiatul nu înţelese ce era amuzant.

***

Simulatorul fusese schimbat. Ender putea controla în continuare perspectiva şi detaliile, însă nu mai existau comenzi individuale. Fu¬seseră înlocuite cu un nou panou de control şi două căşti audio cu laringofon.
Tehnicianul care îl aştepta arătă băiatului modul de fixare a c㺬tilor.
― Cum dirijez navele? întrebă Ender.
Mazer îi explică. Se terminase cu navele.
― Ai ajuns la următoarea etapă de instruire. Deţii experienţă la toate nivelurile strategice, dar acum e momentul să te concentrezi asupra comenzii unei flote întregi. Aşa cum ai lucrat cu şefii de pluton în Şcoala de Luptă, acum vei lucra cu şefii de escadrilă. Vei avea trei duzini de asemenea şefi pe care să-i antrenezi. Trebuie să-i înveţi tac¬tici inteligente; trebuie să le afli punctele tari şi pe cele slabe; trebuie să-i trasformi într-un tot.
― Când vor sosi?
― Sunt deja în faţa propriilor simulatoare. Poţi vorbi cu ei prin in-termediul căştilor şi al microfonului. Tastele de pe panoul de control îţi permit să vezi din perspectiva oricăruia dintre ei. În felul acesta se reproduc mai exact condiţiile unei bătălii adevărate unde vei şti doar ceea ce văd navele din subordine.
― Cum pot lucra cu nişte şefi de escadrile pe care nu-i văd nicio¬dată?
― De ce trebuie să-i vezi?
― Ca să ştiu cine sunt, cum gândesc...
― Vei afla cine sunt şi cum gândesc din felul cum lucrează cu si-mulatorul. Chiar aşa însă, cred că n-o să ai probleme. Ei te ascultă chiar acum. Pune-ţi căştile ca să-i poţi auzi.
Ender îşi puse căştile.
― Salaam, se auzi o şoaptă.
― Alai, rosti Ender.
― Şi eu, piticul.
― Bean!
Şi Petra şi Dink; Tom Nebunu', Shen, Supă Fierbinte, Molo Mus¬ca, cei mai buni elevi cu care sau împotriva cărora luptase, toţi cei în care avusese încredere în Şcoala de Luptă.
― Nu ştiam că eraţi aici, zise el. Nu ştiam că veniţi.
― De trei luni ne omoară cu simulatorul, spuse Dink.
― O să vezi că sunt de departe cel mai bun tactician, chicoti Petra. Dink încearcă, dar are minte de copil.
Astfel începură să lucreze împreună, fiecare şef de escadrilă co-mandând piloţii individuali, iar Ender comandându-i pe şefii de esca¬drilă. Învăţară multe pe măsură ce simulatorul îi obliga să încerce si¬tuaţii diferite. Uneori, le punea la dispoziţie o flotă alcătuită din trei-patru escadrile. Alteori, simulatorul le dădea o singură navă stelară cu cele douăsprezece navete de luptă ale ei şi băiatul numea trei şefi de escadrilă, cu câte patru navete fiecare.
Era plăcut; o joacă. Inamicul dirijat de calculator nu era prea gro¬zav şi învingeau întotdeauna, în ciuda greşelilor lor, şi în ciuda unor dificultăţi de comunicare. Însă în cele trei săptămâni de antrenament împreună, Ender ajunse să-i cunoască foarte bine. Dink îndeplinea cu precizie instrucţiunile, dar nu strălucea prin originalitate; Bean, prea puţin eficient în a comanda o escadrilă, acţiona ca un bisturiu cu numai două-trei navete, contracarând prompt orice încercare a calculatoru¬lui; Alai era un strateg aproape la fel de bun ca Ender şi avea încredere să-i dea pe mână jumătate din flotă, însoţită doar de un plan general.
Cu cât îi cunoştea mai bine, cu atât Ender îi putea desfăşura mai rapid şi-i putea folosi optim. Simulatorul afişa situaţia pe ecran şi atunci Ender afla pentru prima dată componenţa flotei lui şi dispunerea inamicului. În numai câteva minute, îi chema pe şefii de escadrilă de care avea nevoie, le repartiza nave sau grupuri de nave şi le comunica misiunile. Apoi, în decursul bătăliei, trecea pe rând prin unghiurile lor de vedere, făcea sugestii şi, ocazional, dădea comenzi atunci când era nevoie. Deoarece ceilalţi nu vedeau decât propriul sector de acţiune, uneori ordinele lui păreau lipsite de sens; însă şi ei învăţară să se în¬creadă în Ender. Dacă le spunea să se retragă, se retrăgeau, ştiind fie că erau într-o poziţie expusă, fie că manevra lor putea atrage inamicul într-o poziţie vulnerabilă. Mai ştiau de asemenea că Ender îi lăsa să procedeze aşa cum credeau de cuviinţă atunci când nu le dădea ordine. Dacă stilul lor de luptă n-ar fi fost potrivit situaţiei în care se aflau, nu ar fi fost aleşi pentru misiunea respectivă.
Încrederea era completă şi reciprocă, acţiunile flotei rapide şi exacte. După trei săptămâni, Mazer îi arătă o reluare a celei mai recente bătălii a lor, făcută din punctul de vedere al inamicului.
― Asta a văzut adversarul când l-ai atacat. Ce anume îţi sugerează? De pildă, rapiditatea răspunsului?
― Seamănă cu flota gândacilor.
― Eşti de forţa lor, Ender. Eşti tot atât de iute cât ei. Şi aici... fii atent!
Ender privi cum toate escadrilele sale se mişcau... simultan, rezolvându-şi fiecare propria situaţie, toate dirijate de ordinele lui gene¬rale, însă îndrăzneţe, improvizând, fentând, atacând cu o independenţă nicicând dovedită de flota gândacilor.
― Mintea lor colectivă e foarte bună, dar nu se poate concentra decât asupra câtorva probleme în acelaşi timp. Escadrilele tale abor¬dează fiecare luptă cu inteligenţa proprie, iar misiunile lor sunt super¬vizate de inteligenţa ta. Vezi, deci, că ai unele atuuri. Armament su¬perior, deşi nu perfect; viteză comparabilă şi disponibilităţi nebănuite de inteligenţă. Astea sunt atuurile tale. Dezavantajul e că întotdeauna, absolut întotdeauna, vei fi depăşit numericeşte şi, după fiecare bătălie, duşmanul va afla mai multe despre tine, despre cum să lupte împotriva ta, şi-şi va modifica strategia instantaneu.
Băiatul aşteptă concluziile.
― De acum, vom începe lucrul propriu-zis. Am programat calcu¬latorul să simuleze genul de situaţii care ne-ar putea aştepta în întâl¬nirile cu gândacii. Folosim mişcările pe care le-ai văzut în a Doua In¬vazie. Dar simularea inamicului va fi comandată de mine, ca să nu se repete aceleaşi scheme. La început vei avea bătălii simple, pe care mă aştept să le câştigi fără probleme. Învaţă din ele, deoarece eu o să fiu mereu acolo, cu un pas înaintea ta, programând scheme tot mai dificile, aşa încât următoarea bătălie va fi mai grea şi vei fi împins până la li¬mita capacităţilor tale.
― Şi după aceea?
― Timpul rămas e scurt. Trebuie să înveţi cât poţi de repede. Am acceptat să plec în călătorie relativistă, numai pentru ca să fiu viu atunci când vei apărea tu; când m-am înapoiat, soţia şi copiii muriseră, iar nepoţii aveau vârsta mea. Nu aveam nimic să le spun. Fusesem despărţit de toţi cei pe care îi iubisem, de tot ceea ce cunoş¬team; trăiam în catacomba asta construită de extratereştri şi eram obli¬gat să instruiesc elev după elev, fiecare dătător de speranţe, dar în cele din urmă dezamăgitor. Predau, predau, însă nimeni nu învaţă. Şi tu eşti extrem de promiţător, ca mulţi alţii înainte, totuşi seminţele eşecului pot exista şi în tine. Datoria mea este să le găsesc; să te distrug pe tine, dacă poţi fi distrus şi crede-mă, eu o pot face.
― Deci nu sunt primul.
― Bineînţeles că nu. Eşti însă ultimul. Dacă nu înveţi, nu mai avem timp să găsim pe altcineva. Cred în tine numai pentru că eşti singurul în care se mai poate crede.
― Şi ceilalţi? Şefii mei de escadrile?
― Care dintre ei ţi-ar putea lua locul?
― Alai.
― Fii cinstit.
Băiatul tăcu.
― Nu sunt un om fericit, Ender. Omenirea nu aşteptă de la noi să fim fericiţi. Ne cere doar să fim excepţionali, în numele ei. Mai întâi supravieţuirea, apoi fericirea, aşa cum o putem găsi. De aceea, sper că n-o să mă sâcâi în timpul antrenamentelor, plângându-te că te plicti¬seşti. Bucură-te cât poţi în orele libere, dar pe primul loc vine munca, adică învăţătura, şi ea aduce victoria care reprezintă totul, deoarece fără ea nu există nimic. Când o să mi-o poţi aduce înapoi pe soţia mea, Ender, atunci să te plângi de câte sacrificii presupune munca.
― Nu încercam să mă eschivez.
― Dar o vei face. Pentru că dacă pot, o să te fac praf. O să mă străduiesc din răsputeri să te surprind şi voi fi nemilos, pentru că atunci când te vei lupta cu gândacii, vor veni cu lucruri pe care eu nu mi le pot închipui, iar pentru ei mila faţă de oameni este imposibilă.
― Nu mă poţi face praf, Mazer.
― De ce?
― Pentru că sunt mai puternic decât tine.
Bătrânul surâse.
― Asta o să mai vedem.

***

Îl trezi cu noaptea-n cap; ceasul arăta 3:40 şi băiatul se simţea ameţit urmându-l prin tuneluri.
― La culcare devreme, la sculare la fel, intona Mazer, mintea to¬ropeşte şi-ochii-mpăienjeneşte.
Băiatul visase că gândacii îl vivisecţionau. Atât doar că în loc să-i deschidă trupul, îi sfârtecau amintirile şi le etalau ca pe nişte fotografii, încercând să le găsească un înţeles. Era un vis ciudat şi Ender nu-l pu¬tea izgoni în vreme ce se îndrepta către sala simulatorului. Gândacii îl chinuiau în timpul somnului, iar Mazer nu-l lăsa în pace când era treaz. Nu mai avea timp să se odihnească. Se sili să-şi alunge somnul. Se părea că Mazer nu glumise, spunând că era decis să-l desfiinţeze; a-l obliga să joace când era obosit şi somnoros era exact genul de şi¬retlic murdar la care ar fi trebuit sa se aştepte.
Când ajunse la simulator, constată că şefii de escadrile erau deja la posturi, aşteptându-i comenzile. Inamicul nu apăruse pe ecran, de aceea începu o bătălie de antrenament, împărţindu-şi efectivele în două armate, ca să poată verifica starea băieţilor. Începură mai lent, dar în scurt timp ajunseră iuţi şi precişi.
Apoi ecranul se întunecă, navele dispărură şi totul se schimbă. La marginea simulatorului, văzu trei nave terestre. Fiecare avea douăsprezece navete de luptă. Inamicul, evident conştient de prezenţa lor, for¬mase o sferă cu o singură navă în centru. Ender nu se lăsă păcălit ― nu putea fi o navă-regină. Gândacii erau de două ori mai numeroşi, dar stăteau mult prea grupaţi. Doctoraşul avea să-i lovească mai rău decât s-ar fi aşteptat.
Alese o navă, o făcu să clipească pe ecran şi rosti:
― Alai, e a ta; îi ai pe Petra şi Vlad la comanda navetelor.
Distribui şi celelalte două nave, oprind din fiecare câte o navetă; pe acestea le trecu sub comanda lui Bean.
― Strecoară-te pe lângă perete şi cazi înapoia lor, Bean. Dacă eşti urmărit, te-ntorci imediat. Dacă nu, rămâi acolo unde te pot mobiliza repede. Alai, grupează-ţi forţele într-un atac asupra sferei. Nu deschi¬deţi focul, până nu vă ordon. Toate astea sunt numai manevre.
― Mi se pare o bătălie uşoară, zise Alai.
― Tocmai pentru că-i uşoară, vreau să fiţi atenţi. Nu vreau să pierd nici măcar o navetă.
Rămase cu cele două nave de rezervă, la o distanţă sigură înapoia lui Alai; Bean dispăruse deja de pe ecranul simulatorului, însă la răs¬timpuri, Ender trecea în punctul lui de vedere ca să ştie unde ajunsese.
Alai însă era cel care urma să controleze jocul delicat cu duşma¬nul. Alcătuise o formaţiune în formă de glonte şi cerceta sfera inamică. Ori de câte ori se apropia, gândacii se retrăgeau, atrăgându-i către nava din centru. Când se îndepărta, sfera se refăcea, iar la orice apropiere se deschidea spre interior.
Fentă, retragere, ocol spre alt punct, iarăşi retragere, iarăşi simu¬lare de atac; apoi Ender spuse:
― Intră, Alai!
Glontele porni iar băiatul îi vorbi lui Ender:
― O să mă lase înăuntru, o să mă-nconjoare şi-o să mă desfiinţeze.
― Ignoră nava din centru.
― Cum zici, şefule!
Bineînţeles, sfera începu să se strângă. Ender avansă cu rezervele, navele inamice se concentrară în partea respectivă a sferei.
― Atacă unde-s mai multe, zise Ender.
― Asta sfidează patru mii de ani de istorie militară, comentă Alai, deplasându-şi navetele într-acolo. În mod normal, ar trebui să atacăm unde avem superioritate numerică.
― În simularea asta, e clar că ei nu ştiu ce pot face armele noastre. Manevra n-o să mai ţină şi altă dată, dar acum s-o facem cât mai spec-taculoasă. Deschizi focul când crezi de cuviinţă.
Alai deschise focul. Simulatorul reproduse efectele foarte verosi¬mil; mai întâi una sau două, apoi o duzină, după aceea majoritatea na¬velor duşmane explodă cu o lumină orbitoare, pe măsură ce câmpul trecea de la una la cealaltă.
― Feriţi-vă! ordonă Ender.
Navele aflate de partea opusă a sferei n-au fost afectate de reacţia în lanţ, dar urmărirea şi distrugerea lor a fost o joacă de copii. Bean se ocupă de cele care încercau să fugă în direcţia lui. Bătălia luase sfâr¬şit. Fusese mai simplă decât multe din antrenamentele anterioare.
Când Ender i-o spuse, Mazer ridică din umeri:
― Am căutat să mă aproprii cât mai mult de realitate. Mai mult ca sigur că în prima bătălie, ei n-or să ştie ce putem face. De-acum începe greul. Încearcă să nu te culci pe laurii victoriei ăsteia. În curând o să-ţi programez simulări mult mai diferite.
Ender se antrena zece ore pe zi cu şefii de escadrile, dar nu neîn-trerupt; după-amiaza aveau o pauză de câteva ore. Bătăliile simulate sub supravegherea lui Mazer aveau loc la două-trei zile, şi, aşa cum îi promisese bătrânul, nu mai erau la fel de uşoare. Niciodată gândacii nu-şi mai grupară forţele atât de aproape încât să permită o reacţie în lanţ. De fiecare dată exista ceva nou, ceva mai dificil. Uneori, Ender avea o singură navă şi opt navete de luptă; o dată, inamicul se ascunse într-o centură de asteroizi; alteori lăsa capcane staţionare, nişte insta¬laţii de proporţii care explodau dacă o escadrilă se apropia prea mult de ele, distrugând sau avariind unele nave.
― Nu-ţi poţi permite pierderi! răcnise Mazer la el după o bătălie. Când o să intri în luptă adevărată, n-o să mai ai luxul unei rezerve infinite de nave create de calculator. O să ai ceea ce ai adus cu tine şi nimic mai mult! Obişnuieşte-te să lupţi fără pierderi inutile.
― N-au fost inutile, replica Ender. Nu pot câştiga bătălii, dacă sunt atât de obsedat de pierderea unei nave încât să nu risc niciodată.
― Excelent, zâmbise Mazer. Ai început să-nveţi. Totuşi, într-o bă¬tălie adevărată, o să ai pe cap ofiţeri superiori, ba şi mai rău, civili care o să zbiere tot ce ţi-am spus eu. Acum, dacă programul inamic ar fi fost cu adevărat inteligent, te-ar fi prins aici şi ar fi distrus escadrila lui Tom.
Examinau laolaltă fiecare bătălie; la următorul antrenament, En¬der le demonstra băieţilor ce-i arătase Mazer şi ştiau cum să reacţio¬neze înaintea unei situaţii similare.
Până atunci crezuseră că erau pregătiţi, că acţionau perfect în echipă. Acum însă, luptând în condiţii cu adevărat dificile începură să aibă tot mai multă încredere unul în celălalt şi bătăliile deveniră o plă¬cere. Îl rugară pe Ender să-i cheme pe cei care nu jucau să le facă ga¬lerie. Băiatul îşi imagină ce ar fi însemnat să-şi aibă prietenii aici cu el, ovaţionând sau râzând sau ţinându-şi răsuflarea de emoţie; uneori i se părea că i-ar fi distras atenţia, dar alteori ar fi dorit-o din toată inima. Nici chiar atunci când petrecuse zile întregi bronzându-se pe o plută în mijlocul unui lac, nu fusese atât de singur. Mazer Rackham era tovarăşul lui, era profesorul lui, dar nu şi prietenul lui.
Cu toate acestea, nu spuse nimic. Mazer îl avertizase că nu avea să existe compătimire, iar nefericirea lui personală nu însemna nimic, pentru nimeni. În cea mai mare parte nu însemna nimic nici chiar pen¬tru Ender. Se concentra asupra jocului, încercând să înveţe din bătălii. Nu doar învăţămintele unei anumite înfruntări, ci şi ce ar fi putut face gândacii dacă ar fi fost mai inteligenţi, sau cum ar fi reacţionat el în situaţia respectivă. Trăia atât în vechile cât şi în viitoarele bătălii, treaz şi adormit, şi-şi cravaşa şefii de escadrile cu o furie care, uneori, trezea nemulţumire.
― Ne tratezi cu prea multă blândeţe, spuse Alai într-o zi. De ce nu te enervezi pe noi pentru că nu suntem sclipitori în fiecare secundă a fiecărui antrenament? Dacă tot ne răsfeţi aşa, o să credem că-ţi place de noi.
Unii chicotiră. Desigur, Ender înţelese ironia şi răspunse printr-o tăcere prelungă. Când în cele din urmă vorbi, ignoră observaţia lui Alai.
― Din nou, rosti el, şi de data asta fără reţineri.
Repetară şi izbutiră perfect.
Însă pe măsură ce încrederea lor în comandantul Ender crescu, prietenia din zilele Şcolii de Luptă dispăru.
Băieţii deveniseră apropiaţi între ei; îşi făceau confidenţe. Ender era profesorul şi comandantul lor, tot atât de îndepărtat de grupul lor pe cât era Mazer de el şi la fel de exigent.
Dar în felul acesta luptară mai bine. Iar Ender nu era distras de la munca lui.
Cel puţin nu cât timp era treaz. În fiecare seară, când se cufunda în somn, gândurile despre simulator îi alergau prin minte. Dar în timpul nopţii îl obsedau alte lucruri. Adesea îşi amintea Leşul Uriaşului, descompunându-se treptat. Însă nu şi-l amintea imobilizat în capcana imaginii de pe pupitru. Acum era real, înconjurat de duhoarea morţii. În visele sale, lucrurile se schimbaseră. Sătucul ridicat între coastele Uriaşului era populat de gândaci, care-l salutau gravi, precum gladiatorii înainte de-a muri pentru desfătarea cezarului. În visul său nu-i ura; şi, deşi ştia că ascunseseră regina, nu încerca s-o caute. Întotdeauna pleca repede de lângă corpul Uriaşului, iar când ajungea la terenul de joacă, copiii erau mereu acolo, sălbatici şi batjocoritori; purtau chipuri care-i erau cunoscute. Uneori Peter, alteori Bonzo, uneori Stilson şi Bernard; însă tot atât de frecvent, creaturile acelea erau Alai şi Shen, Dink şi Petra; alteori apărea faţa Valentinei şi, în visul lui, Ender o scufunda sub apă şi aştepta să se înece.
Ea i se zbătea în mâini, zvârcolindu-se să iasă la suprafaţă, dar în cele din urmă rămânea nemişcată. O scotea din lac şi o târa pe plută, unde zăcea cu chipul schimonosit în chinurile morţii. Ender ţipa şi plângea deasupra ei, strigând, iarăşi şi iarăşi, că era un joc, doar un joc, că el se jucase...!
Apoi Mazer Rackham îl trezea, scuturându-i umărul.
― Strigai prin somn, spunea el.
― Iartă-mă, răspundea băiatul.
― Nu contează. Te-aşteaptâ o bătălie.
Treptat, frecvenţa acestora crescu. Acum avea câte două bătălii zilnic şi Ender reduse antrenamentele la minimum. Când ceilalţi se odihneau, el revedea ultimele lupte, încercând să-şi descopere propriile puncte slabe, încercând să ghicească ce avea să se întâmple în conti¬nuare. Uneori era pregătit în faţa surprizelor inamicului, alteori nu.
― Cred că trişezi, îi spuse într-o zi lui Mazer.
― De ce?
― Îmi urmăreşti şedinţele de antrenament. Poţi vedea ce plănuiesc. Eşti pregătit în permanenţă pentru orice aş face.
― Ceea ce vezi tu, răspunse bătrânul, sunt simulări pe calculator. Calculatorul e programat să răspundă la inovaţiile tale, numai după ce le utilizezi tu.
― Atunci calculatorul trişează.
― Ar trebui să te odihneşti mai mult...
Dar băiatul nu putea dormi. În fiecare noapte, rămânea tot mai mult timp fără să închidă ochii, iar somnul nu era deloc odihnitor.
Se deştepta des în cursul nopţii. Nu era sigur dacă se trezea ca să se gândească la joc, sau ca să scape din vise. Avea senzaţia că în timpul somnului cineva îl silea să-şi parcurgă cele mai urâte amintiri, să le retrăiască la fel ca prima dată. Nopţile erau atât de reale, încât zilele începură să i se pară vise. Începu să se teamă că n-avea să mai poată gândi destul de limpede, că avea să fie prea obosit în timpul jocului. Întotdeauna când jocul începea, intensitatea lui îl trezea, dar, se întrebase el, ar fi sesizat o scădere a capacităţilor sale mentale?
Şi într-adevăr se părea că-i scădeau. Nu existase bătălie în care să nu piardă măcar două-trei navete. În câteva rânduri, inamicul reuşi să-l facă să-şi dezvăluie mai multe slăbiciuni decât era admisibil; în alte ocazii, izbutise să-l atragă în bătălii de uzură, din care ieşise vic¬torios cu destul noroc.
După joc, Mazer îl analiza dispreţuitor. "Ia uită-te aici!" îi spu¬nea. "Nu trebuia să faci aşa!" Iar Ender revenea la antrenamentele cu şefii de escadrile, străduindu-se să le ridice moralul dar câteodată lă¬sând să se simtă dezamăgirea pentru slăbiciunile lor, pentru faptul că dăduseră greş.
― Mai şi greşim uneori, îi şopti Petra odată. Fusese un ţipăt de ajutor.
― Şi alteori nu, replicase Ender. De la el n-avea să capete ajutor. El era dascălul; prietenii trebuia să şi-i caute în altă parte.
Apoi urmă o bătălie care fu cât pe aici să se încheie printr-un de¬zastru. Petra îşi conduse escadrila prea departe; era expusă şi o des¬coperi într-un moment când Ender urmărea alt sector. În numai câteva clipe, rămase doar cu două navete. Atunci o găsi Ender şi-i ordonă să se deplaseze într-o anumită direcţie; fata nu răspunse. Nu făcu nici o mişcare. Încă o clipă şi celelalte navete urmau să fie pierdute.
Ender pricepu numaidecât că o solicitase prea mult; datorită ca¬lităţilor ei excepţionale, apelase la ea deseori în situaţii dificile. Deo¬camdată însă n-avea timp să se simtă vinovat, sau s-o compătimească pe fată. Îi ceru lui Tom Nebunu' să preia comanda celor două navete, apoi continuă, încercând să salveze bătălia; Petra ocupase o poziţie-cheie şi acum toată strategia lui se năruia. Dacă inamicul n-ar fi fost prea grăbit în a-şi exploata avantajul, Ender ar fi pierdut.
Dar Shen reuşi să prindă un grup de nave duşmane într-o for¬maţiune prea strânsă şi le distruse cu o singură reacţie în lanţ. Tom Nebunu' îşi conduse navetele prin breşa ivită şi provocă panică printre adversari. Cu toate că navetele lui şi cele ale lui Shen au fost distruse, Molo Musca izbuti să aducă victoria.
La sfârşitul bătăliei, Ender o putut auzi pe Petra strigând şi în¬cercând s-ajungă la un microfon:
― Spuneţi-i că-mi pare rău... eram atât de obosită... nu m-am putut concentra... de-asta... spuneţi-i lui Ender să mă ierte!
Lipsi la următoarele antrenamente, iar când reveni nu mai era la fel de rapidă ca înainte, şi nici la fel de cutezătoare. Pierduse multe din calităţile ce făceau din ea un lider capabil. Ender n-o mai putea folosi decât în misiuni de rutină, sub supraveghere. Fata nu era lipsită de inteligenţă. Ştia ce se întâmplase. În acelaşi timp, ştia că Ender n-avea de ales şi i-o spuse.
Realitatea era că ea cedase, deşi nu avea psihicul mai labil decât alt şef de escadrilă. Fusese un avertisment: nu-i putea solicita dincolo de anumite limite. Acum, în loc să-i folosească ori de câte ori avea nevoie de aptitudinile lor, trebuia să-şi amintească la câte lupte parti¬cipaseră. Era nevoit să-i cruţe, ceea ce însemna că uneori intra în bă¬tălie cu comandanţi pe care se bizuia ceva mai puţin. Slăbind presiunea asupra lor, o sporea asupra lui. În toiul unei nopţi, se trezi fulgerat de o durere intensă. Perna îi era umedă, iar în gură simţea gustul sângelui. Degetele îi pulsau. Văzu că în timpul somnului îşi muşcase adânc mâna. Sângele continua să curgă.
― Mazer! strigă el. Rackham se trezi şi chemă imediat un medic. Pe când acesta îl pansa, Mazer spuse:
― Să ştii că automutilarea n-o să te scape de aici.
― Dormeam, răspunse Ender. N-am făcut-o ca să părăsesc Şcoala de Comandă.
― Bun.
― Ceilalţi... Cei care n-au reuşit...
― Ce vrei să spui?
― Înaintea mea... Ceilalţi elevi ai tăi, care n-au mai terminat... Ce s-a întâmplat cu ei?
― N-au reuşit. Asta-i tot! Nu-i pedepsim pe cei care nu izbutesc. Pur şi simplu... nu mai continuă.
― Ca Bonzo.
― Cine-i Bonzo?
― A plecat acasă.
― Nu, nu ca Bonzo.
― Atunci, cum? Ce s-a întâmplat cu ei? Când am dat greş?
― De ce e important?
Băiatul nu răspunse.
― Nici unul dintre ei n-a dat greş în acest moment al instruirii, Ender. Tu ai făcut o eroare cu Petra. O să-şi revină. Însă Petra e Petra, iar tu eşti tu.
― O parte din mine este ea. E ceea ce mi-a dat ea.
― Tu n-o să dai greş. Nu aşa devreme. Ai avut câteva bătălii grele, dar ai câştigat întotdeauna. Nu-ţi cunoşti încă limitele, dar dacă ţi le-ai atins deja eşti mult mai slab decât am crezut.
― Ei mor?
― Cine?
― Cei care nu reuşesc.
― Nu, nu mor. Dumnezeule, băiete, sunt doar jocuri!
― Cred că Bonzo a murit. L-am visat noaptea trecută. Mi-am amintit cum arăta după ce l-am lovit cu capul. Probabil că i-am spart nasul şi un os i-a perforat creierul. Din ochi îi curgea sânge. Cred ca-n clipa aceea era mort.
― A fost doar un vis.
― Mazer, nu vreau să tot visez asemenea lucuri. Mi-e frică să mai dorm. Mă gândesc întruna la întâmplările pe care nu vreau să mi le reamintesc. Prin faţa ochilor mi se derulează toată viaţa, de parcă aş fi un aparat de înregistrare şi cineva doreşte să vizioneze episoadele cele mai teribile.
― Nu-ţi putem da tranchilizante, dacă asta speri. Îmi pare rău că ai coşmaruri. Vrei să lăsăm lumina aprinsă noaptea?
― Nu râde de mine! Mi-e teamă că înnebunesc.
Doctorul terminase bandajul şi Mazer îi făcu semn să plece.
― Ăsta-i motivul adevărat al fricii tale? întrebă el.
Băiatul se gândi, însă nu era sigur.
― În visele mele, îi răspunse, niciodată nu sunt sigur dacă eu sunt cu adevărat eu.
― Visele stranii reprezintă un fel de supapă de siguranţă, Ender. Pentru prima dată în viaţă, ai fost supus unor presiuni. Corpul tău caută modalităţi de compensare, asta-i tot. Eşti băiat mare acum. E timpul să nu-ţi mai fie teamă că vine noaptea.
― Bine, încuviinţă Ender. Hotărî că n-avea să-i mai spună nicio¬dată lui Mazer despre visele sale.
Zilele trecură cu bătălii permanente şi Ender intră pe făgaşul auto-distrugerii. Începuse să-l doară stomacul. Îl trecură pe o dietă de cruţare, dar în curând nu mai avea deloc poftă de mâncare.
― Mănâncă! îi spunea Mazer şi, mecanic, Ender îl asculta. Dar dacă nimeni nu-i spunea să se hrănească, nu mânca nimic.
Încă doi şefi de escadrile cedară aidoma Petrei; presiunea spori asupra celorlalţi. Acum inamicii erau de trei-patru ori mai numeroşi în fiecare bătălie; de asemenea, se retrăgeau imediat ce situaţia se com¬plica, regrupându-se pentru a prelungi cât mai mult bătălia. Uneori dura ore întregi până ce distrugeau şi ultima navă duşmană. Ender în¬cepu să-i schimbe pe şefii de escadrile în decursul aceleiaşi bătălii, aducând alţii odihniţi în locul celor care reacţionau cu întârziere.
― Ştii, spuse Bean o dată, când preluă de la Supă Fierbinte co¬manda ultimelor patru navete, jocul ăsta nu mai e aşa distractiv ca la început.
Apoi într-o zi, la antrenamente, pe când Ender îşi instruia băieţii, odaia se întunecă şi el se trezi pe podea cu chipul însângerat. Se lovise cu capul de panoul de comenzi.
Îl puseră atunci în pat şi trei zile fu foarte bolnav. Îşi amintea că în visele sale văzuse chipuri, dar nu erau reale şi ştiu asta chiar în clipa când le zări. Uneori i se părea că o vede pe Valentine, iar alteori pe Peter; uneori pe prietenii lui din Şcoala de Luptă şi alteori pe gândaci, vivisecţionându-l. Cel mai real i se păru când colonelul Graff se aplecă deasupra lui şi-i vorbi blând, ca un tată grijuliu. Dar apoi se deşteptă şi-l văzu doar pe duşmanul său, Mazer Rackham.
― M-am trezit, spuse băiatul.
― Văd, răspunse Mazer. Ţi-a luat destul de mult. Azi ai progra¬mată o bătălie.
Aşa încât Ender se sculă, luptă şi câştigă bătălia. Totuşi în ziua aceea nu avu alt joc, şi-l lăsară să se culce mai devreme. Când se dez¬brăcă, mâinile îi tremurau.
În timpul nopţii i se păru că simte nişte degete atingându-l lin. Degete grijulii şi blânde. Visă că auzea glasuri.
― Nu l-ai cruţat.
― Nu asta mi-e misiunea.
― Cât mai poate continua? Se autodistruge.
― Suficient. Nu mai e mult.
― Aşa repede?
― Câteva zile şi-a scăpat.
― Cum o să se descurce, când e-n halul ăsta?
― Perfect. Chiar azi, a luptat mai bine decât oricând.
În visul lui, vocile erau ale lui Graff şi Mazer.
Dar aşa erau visele, se puteau întâmpla lucrurile cele mai incre¬dibile, aşa cum, de pildă, auzi una dintre voci spunând:
― Mi se face rău când văd cum îl nenoroceşte.
Iar cealaltă răspunse:
― Ştiu. Şi eu îl iubesc.
Apoi cei doi se transformară în Valentine şi Alai, şi în visul său îl înmormântau, dar atunci când o făcură, deasupra lui se ridică o co¬lină, iar el deveni un sălaş al gândacilor, aşa cum era Uriaşul.
Toate, numai vise. Dacă pentru el exista iubire sau milă, nu putea fi decât în vise.
Se trezi, primi o altă bătălie şi câştigă. Apoi se duse în pat, adormi şi visă. Se trezi din nou şi câştigă din nou şi dormi din nou. De-abia îşi mai dădea seama când se trezea şi când dormea. De altfel, nici nu-i păsa.
Următoarea zi avea să fie ultima lui zi în Şcoala de Comandă, deşi el nu ştia acest lucru. Când se deşteptă, Mazer Rackham nu era în oda¬ie. Îşi făcu duş, se îmbrăcă şi-l aşteptă să vină şi să descuie uşa. Bă¬trânul nu veni şi Ender apăsă pe clanţă. Uşa se deschise.
Era oare o întâmplare faptul că Mazer îl lăsase liber în dimineaţa aceea? Nu-l însoţea nimeni care să-i spună că trebuie să mănânce, că trebuie să se ducă la antrenamente, că trebuie să doarmă. Era liber. Ne-cazul era că nu ştia ce să facă. Pentru o clipă se gândi să încerce să-i caute pe şefii săi de escadrile, ca să vorbească cu ei, însă nu ştia unde se află. Se puteau găsi şi la douăzeci de kilometri de el. Aşa încât, după ce hoinări o vreme prin tuneluri, se duse la sala de mese. Mâncă micul dejun lângă câţiva soldaţi care spuneau bancuri porcoase, pe care el nici măcar nu-şi propunea să le înţeleagă. Apoi merse în camera si¬mulatorului, ca să se antreneze. Deşi era liber, nu se putea gândi ce altceva să facă.
Mazer îl aştepta. Ender pătrunse încet în odaie. Îşi târşâia picioa¬rele şi se simţea obosit şi fără chef.
― Eşti adormit? se încruntă bătrânul.
În încăpere se găseau şi alţi oameni. Ender se întrebă ce căutau acolo, dar nu se obosi să afle. Nu merita să pună întrebări; oricum nu i-ar fi răspuns nimeni. Se îndreptă către comenzile simulatorului şi se aşeză, gata să înceapă.
― Ender Wiggin, rosti Mazer. Te rog să fii atent. Jocul de azi ne¬cesită nişte explicaţii.
Băiatul se întoarse spre el