bJF

pe care le pot culege, ca să putem face amândoi ceva util.
― Nu şi dacă apare Cato şi te ucide.
Am încercat s-o spun cât mai delicat cu putinţă, dar sună, oricum, de parcă aş fi convinsă că e un papă-lapte.
Spre surprinderea mea, el se mulţumeşte să râdă.
― Uite ce e, îi pot face faţă lui Cato. M-am mai luptat o dată cu el, nu-i aşa?
Da, şi a ieşit grozav. Ai sfârşit-o trăgând să mori în mâlul de pe mal. Asta aş vrea să spun, dar nu pot. La urma urmelor, mi-a salvat viaţa asumându-şi riscul de a-l înfrunta pe Cato.
Încerc o altă tactică.
― Ce-ar fi să te urci într-un copac şi să stai de veghe cât timp vânez? îl întreb, încercând să las impresia că e vorba de o sarcină foarte importantă.
― Ce-ar fi să-mi arăţi ce e comestibil pe-aici, înainte de a pleca să ne faci rost de carne? ripostează el, imitându-mi tonul. Numai nu te duce prea departe, pentru cazul c-o să ai nevoie de ajutor.
Oftez şi îi arăt câteva rădăcini pe care le poate dezgropa. Avem nevoie de mâncare, fără nici o îndoială. Un măr, două chifle şi o bucăţică de brânză de dimensiunile unei prune nu ne vor ajunge prea mult. O să rămân prin apropiere, cu speranţa că de Cato ne desparte un drum lung.
Îl învăţ să fluiere ca o pasăre – nu e o melodie ca a lui Rue, ci un simplu fluierat, din două note – ceea ce poate folosi pentru a ne da de veste că suntem teferi. Din fericire, se pricepe la aşa ceva. Mă îndepărtez, lăsându-l cu rucsacul.
Mă simt de parcă aş avea din nou unsprezece ani, cu teritoriul acum restrâns nu de siguranţa pe care o oferă gardul, ci de Peeta, şi îmi permit să-mi extind spaţiul de vânătoare pe o distanţă de numai douăzeci sau poate treizeci de metri. Totuşi, departe de el, pădurea prinde viaţă, umplându-se de zgomotele animalelor. Liniştită de fluierăturile lui, care se aud cu regularitate, îmi permit să merg ceva mai departe şi mă pot mândri, în curând, cu doi iepuri şi cu o veveriţă grasă. Hotărăsc că e suficient. Pot instala capcane şi e posibil să prind câţiva peşti. Cu rădăcinile lui Peeta, ar trebui să fie de-ajuns.
Când mă întorc, străbătând scurta distanţă care ne desparte, îmi dau seama că a trecut ceva timp de când n-am mai schimbat semnale. Când fluieratul meu nu primeşte nici un răspuns, o iau la fugă. Cât ai clipi, găsesc rucsacul, cu o grămadă de rădăcini clădită cu grijă alături de el. Folia de plastic a fost întinsă pe pământ, într-un loc unde soarele nu poate răzbate până la singurul strat de fructe de pădure care o acoperă. Dar el unde e?
― Peeta! Strig, cuprinsă de panică. Peeta!
Mă răsucesc când foşnesc tufişurile şi sunt cât pe ce să-l străpung cu o săgeată. Din fericire, mişc arcul în ultima secundă şi săgeata se înfige în trunchiul unui copac din stânga lui. Peeta face un salt înapoi, împrăştiind o mână de fructe în frunziş.
Teama mi se preschimbă în furie.
― Ce faci? Trebuia să fii aici, nu să cutreieri prin pădure!
― Am găsit nişte fructe lângă pârâu, spune el, evident derutat de izbucnirea mea.
― Am fluierat. De ce nu mi-ai răspuns? mă răstesc.
― N-am auzit. Probabil că apa e prea zgomotoasă, se justifică el.
Traversează spaţiul care ne desparte şi îmi pune mâinile pe umeri. Atunci îmi dau seama că tremur.
― Credeam că te-a ucis Cato! Vorbesc aproape ţipând.
― Nu, sunt teafăr. Mă înconjoară cu braţele, dar eu nu-i răspund. Katniss?
Îl împing, încercând să-mi pun în ordine sentimentele.
― Când doi oameni stabilesc un semnal, nu se îndepărtează ca să nu-l mai poată auzi. Fiindcă, dacă unul dintre ei nu răspunde, dau de necaz, e limpede?
― E limpede! zice el.
― Perfect. Pentru că asta s-a întâmplat cu Rue şi am privit-o murind!
Îi întorc spatele, mă duc la rucsac şi deschid o sticlă neîncepută de apă, deşi am alta asupra mea. Dar încă nu sunt pregătită să-l iert. Dau cu ochii de mâncare. Chiflele şi merele sunt neatinse, dar e clar că a luat cineva o parte din brânză.
― Şi ai mâncat fără mine!
Adevărul e că nu-mi pasă, nu vreau decât un alt motiv pentru care să mă înfurii.
― Cum? Nu, n-am făcut-o, neagă Peeta.
― Oh, presupun că merele au mâncat brânza, ripostez.
― Nu ştiu cine a mâncat brânza, spune el, clar şi răspicat, parcă străduindu-se să nu-şi iasă din fire, dar n-am fost eu. Am coborât lângă pârâu, să culeg fructe. Nu ţi-ar plăcea să le guşti?
De fapt, mi-ar plăcea, dar nu vreau să mă-mbunez prea repede. Dar mă duc lângă folie şi arunc o privire. N-am mai văzut niciodată genul ăsta de fructe. Ba da, le-am mai văzut. Dar nu în arenă. Astea nu sunt bobiţele lui Rue, cu toate că le seamănă. Nu sunt nici din soiurile de¬spre care am învăţat în timpul antrenamen-tului. Mă aplec şi iau câteva în palmă, răsucindu-le între degete.
În memorie îmi revine vocea tatei. „Astea nu, Katniss. Nu le mânca niciodată. Sunt lacătul-întunericului. Mori înainte să-ţi ajungă în stomac.”
În clipa aceea trage tunul. Mă răsucesc, aşteptându-mă să-l văd pe Peeta căzând la pământ, dar el ridică doar din sprâncene. Aeronava apare la vreo sută de metri distanţă. Ceea ce a mai rămas din trupul vlăguit al lui Faţă de Vulpe e ridicat în aer. Îi văd părul roşu sclipind în razele de soare.
Ar fi trebuit să-mi dau seama de când am văzut că lipseşte brânza…
Peeta mă prinde de braţ, trăgându-mă către un copac.
― Urcă-te. O să fie aici în câteva secunde. Avem mai multe şanse dacă îl înfruntăm de sus.
Îl opresc, dintr-odată liniştită.
― Nu, Peeta, ea e victima ta, nu a lui Cato.
― Ce? N-am mai văzut-o din prima zi, spune el. Cum aş fi putut s-o ucid?
Ca răspuns, ridic palma plină cu fructe.
24
E nevoie de ceva timp ca să-i explic cum stau lucrurile. Cum a furat Faţă de Vulpe mâncare din piramida de provizii înainte de a o arunca eu în aer, cum a încercat să ia suficient de mult ca să rămână în viaţă, dar destul de puţin pentru ca nimeni să nu bage de seamă, cum nu s-a îndoit că fructele erau comestibile, de vreme ce ne pregăteam să le mâncăm noi înşine.
― Mă întreb cum de ne-a găsit, zice Peeta. Probabil că e vina mea, dacă sunt atât de zgomotos cum spui tu.
Suntem tot atât de greu de urmărit ca o cireadă de vite, dar încerc să fiu îngăduitoare.
― E foarte inteligentă, Peeta. În fine, era. Până când ai păcălit-o tu.
― Nu înadins. Într-un fel, nu pare corect. Adică am fi murit şi noi dacă n-ar fi mâncat ea fructele mai întâi. Nu, sigur că nu, nu le-am fi mâncat. Le-ai recunoscut, nu-i aşa?
Dau din cap.
― Noi le spunem lacătul-întunericului.
― Până şi numele pare fatal. Îmi pare rău, Katniss. Am crezut într-adevăr că sunt la fel cu cele culese de tine.
― Nu-ţi cere scuze. Nu-nseamnă decât că suntem cu un pas mai aproape de casă, nu? îl întreb.
― O să scap de celelalte, spune el.
Strânge folia de plastic albastru, având grijă să reţină toate fructele în interior, şi pleacă să le-arunce în pădure.
― Aşteaptă! strig eu.
Caut punga de piele care i-a aparţinut băiatului din Districtul 1 şi o umplu cu câţiva pumni de fructe de pe folie.
― Dacă au păcălit-o pe Faţă de Vulpe, poate îl păcălesc şi pe Cato. Dacă ne urmăreşte, sau ceva de genul ăsta, ne putem preface că le pierdem din greşeală şi, dacă le mănâncă…
― Atunci, bine te-am găsit, District 12, zice Peeta.
― Chiar aşa, încuviinţez, prinzându-mi punga de centură.
― Acum ştie unde suntem, spune Peeta. Dacă s-a aflat prin apropiere şi a văzut aeronava, o să ştie că noi am ucis-o şi-o să vină după noi.
Are dreptate. Asta ar putea fi ocazia pe care o aşteaptă Cato. Însă, chiar dacă fugim acum, avem carnea de fript şi focul va fi un alt semn care să trădeze unde ne aflăm.
― Să facem focul. Imediat, încep să adun crengi şi tufe.
― Eşti pregătită să-l înfrunţi? vrea să ştie Peeta.
― Sunt pregătită să mănânc. Mai bine să ne preparăm mâncarea cât avem ocazia. Dacă ştie că suntem aici, ştie şi gata. Dar ştie şi că suntem doi şi probabil presupune c-o urmăream pe Faţă de Vulpe. Ceea ce înseamnă că tu ţi-ai revenit. Iar focul înseamnă că nu ne ascundem, că îl chemăm aici. Tu te-ai arăta? întreb.
― Poate că nu.
Peeta e expert în privinţa focului, reuşind să scoată vâlvătăi din lemnele umede. Frigem iepurii şi veveriţa cât ai clipi şi coacem pe jar rădăcinile înfăşurate în frunze. Facem cu schimbul, adunând legume verzi şi veghind cu atenţie ca nu cumva să se apropie Cato, dar, aşa cum am anticipat, el nu-şi face apariţia. Când e gata mâncarea, împachetez cea mai mare parte, lăsând pentru fiecare dintre noi câte un picior de iepure, pe care să-l mâncăm pe drum.
Vreau să urcăm mai sus, în pădure, să ne cocoţăm într-un copac bine ales, unde să ne facem tabăra pentru noapte, dar Peeta se împotriveşte.
― Eu nu mă pot căţăra ca tine, Katniss, mai ales cu piciorul ăsta, şi nu cred c-aş fi în stare să adorm la cincisprezece metri înălţime.
― Peeta, nu sunt suntem în siguranţă în câmp deschis, spun eu.
― Nu ne putem întoarce în grotă? întreabă el. E aproape de apă şi uşor de apărat.
Oftez. Mai multe ore de mers – sau ar trebui să spun de trosnete – prin pădure ca să ajungem într-o zonă pe care va trebui s-o părăsim dimineaţă ca să vânăm. Dar Peeta nu cere mult. Mi-a urmat instrucţiunile toată ziua şi sunt sigură că, dacă s-ar inversa lucrurile, el nu m-ar sili să dorm într-un copac. Îmi trece prin minte că azi nu m-am purtat prea frumos cu Peeta. L-am cicălit, spunându-i cât de mult zgomot face, am ţipat la el fiindcă a dispărut. Idila jucăuşă pe care am menţinut-o în grotă a dispărut în aer liber, cu ameninţarea lui Cato conturându-se asupra noastră. Probabil că Haymitch tocmai s-a săturat de mine. Cât de¬spre public… Mă ridic pe vârfuri şi îl sărut.
― Sigur. Să mergem înapoi. Pare încântat şi uşurat.
― Ei, asta mi-a reuşit cu uşurinţă.
Îmi scot săgeata din stejar, având grijă să n-o stric. Săgeţile înseamnă acum mâncare, siguranţă, viaţă.
Aruncăm încă un braţ de lemne pe foc. Ar trebui să fumege vreme de alte câteva ceasuri, deşi mă îndoiesc că, în momentul ăsta, Cato se bizuie pe presupuneri. Când ajungem lângă pârâu, văd că a scăzut considerabil şi şi-a reluat curgerea molcomă, aşa că sugerez să mergem prin albie. Peeta e fericit că-mi poate face pe plac şi, de vreme ce prin apă face mult mai puţin zgomot decât pe uscat, ideea pare de două ori bine-venită. Totuşi, drumul până la grotă e lung, deşi mergem la vale, deşi friptura de iepure ne sporeşte puterile. Drumeţia de azi ne-a istovit pe amândoi şi hrana continuă să fie neîndestulătoare. Ţin arcul încărcat, atât pentru Cato, cât şi pentru peştii pe care i-aş putea zări, dar pârâul pare ciudat de lipsit de vietăţi.
Când ajungem la destinaţie, avem picioarele dureroase şi soarele a coborât mult către orizont. Ne umplem vasele cu apă şi urcăm scurta pantă ce duce spre bârlogul nostru. Nu e cine ştie ce, dar aici, în sălbăticie, se apropie cel mai mult de un cămin. Şi o să fie mai cald decât în copac, fiindcă ne adăposteşte de vântul care a început să sufle neîntrerupt dinspre vest. Pregătesc o cină bună, dar, pe la jumătatea mesei, Peeta începe să moţăie. După atâtea zile de inactivitate, vânătoarea îşi cere plata. Îi cer să intre în sacul de dormit şi îi pun deoparte restul mâncării, pentru când se va trezi. Adoarme imediat. Îi trag sacul de dormit până sub bărbie şi îl sărut pe frunte, nu pentru spectatori, ci pentru mine. Fiindcă îi sunt atât de recunoscătoare că încă mai e aici, fiindcă n-a murit lângă pârâu, aşa cum crezusem. Sunt atât de bucuroasă că nu trebuie să-l înfrunt pe Cato de una singură.
Brutalul, sângerosul Cato, care poate frânge un gât cu o răsucire a braţului, care a avut puterea de a-l înfrânge pe Thresh, care a avut ceva împotriva mea de la bun început. Probabil m-a urât în mod deosebit încă de când am obţinut un punctaj mai mare decât al lui la antrenament. Un băiat ca Peeta ar fi ignorat, pur şi simplu, aşa ceva. Dar am senzaţia că pe Cato l-a înnebunit. Ceea ce nu e chiar atât de dificil. Îmi aduc aminte cât de ridicol a reacţionat când a descoperit că proviziile fuseseră aruncate în aer. Bineînţeles că şi ceilalţi au fost întorşi pe dos, dar el a părut de-a dreptul scos din fire. Acum mă întreb dacă nu cumva Cato nu e în toate minţile.
Cerul se luminează la apariţia stemei şi văd chipul lui Faţă de Vulpe strălucind, pentru a dispărea apoi pentru totdeauna. Deşi n-a spus nimic, cred că Peeta nu s-a simţit prea bine fiindcă a ucis-o, chiar dacă moartea ei era necesară. Eu nu pot pretinde că-i simt lipsa, dar nu pot să n-o admir. Presupun că, dacă ni s-ar fi dat un soi de test, ea s-ar fi dovedit cea mai isteaţă dintre toate tributurile. De fapt, dacă i-am fi întins în mod intenţionat o cursă, fac pariu că şi-ar fi dat seama şi ar fi evitat fructele. Ignoranţa lui Peeta a omorât-o. Mi-am petrecut atât de mult timp asigurându-mă că nu-mi subestimez adversarii, încât am uitat că e aproape tot atât de periculos să-i supraestimez.
Asta mă readuce la Cato. Dar, în timp ce pe Faţă de Vulpe o citeam, ştiam cine era şi cum acţiona, el îmi scapă ceva mai mult printre degete. Puternic, bine antrenat, dar inteligent? Nu ştiu. Nu aşa ca ea. Şi pe deplin lipsit de autocontrolul de care ea dăduse dovadă. Sunt de părere că el şi-ar putea pierde cu uşurinţă judecata într-o criză de nervi. Nu vreau să spun că eu aş fi mai presus din acest punct de vedere. Mă gândesc la clipa în care am fost atât de furioasă, încât am tras în mărul din gura purcelului. Poate că-l înţeleg pe Cato mai bine decât îmi închipui.
În ciuda oboselii trupului, am mintea în alertă, aşa că-l las pe Peeta să doarmă cu mult peste ora la care ne schimbăm de obicei când stăm de veghe. De fapt, când îl scutur de umăr, se vede deja lumina blândă, cenuşie, a zilei. Priveşte în jur puţin alarmat.
― Am dormit aproape toată noaptea. Nu e corect, Katniss, trebuia să mă trezeşti.
Mă întind, apoi mă cuibăresc în sac.
― Acum o să dorm eu. Trezeşte-mă dacă se-ntâmplă ceva interesant.
Se pare că nu e cazul, fiindcă, atunci când deschid ochii, printre bolovani scânteiază lumina strălucitoare a unei după-amiezi fierbinţi.
― Vreun semn de la prietenul nostru? mă interesez.
Peeta clatină din cap.
― Nu, e derutant de retras.
― Cât timp crezi că ne-a mai rămas până când ne vor aduna creatorii-de-joc laolaltă? întreb.
― Păi, Faţă de Vulpe a murit de aproape o zi întreagă, aşa că publicul a avut destul timp să parieze şi să se plictisească, răspunde Peeta. Cred că se poate întâmpla în orice clipă.
― Da, am senzaţia că azi e ziua cea mare.
Mă ridic în capul oaselor şi privesc împrejurimile liniştite.
― Mă întreb cum o vor face.
Peeta păstrează tăcerea. La întrebarea asta nu se poate da nici un răspuns cu adevărat potrivit.
― Ei, până când o să se-ntâmple, n-are rost să irosim o zi de vânătoare. Dar ar trebui să mâncăm cât de mult suntem în stare, pentru cazul că dăm de belea, spun eu.
Peeta strânge lucrurile noastre, în timp ce eu întind o masă copioasă. Restul de iepure, rădăcini, legume, chiflele unse cu ultima bucată de brânză. Sigurele lucruri pe care le las de rezervă sunt veveriţa şi mărul.
Când terminăm, nu mai rămâne decât un morman de oase de iepure. Am mâinile unsuroase, ceea ce se adaugă senzaţiei mele crescânde de murdărie. Poate că în Filon nu facem baie în fiecare zi, dar ne păstrăm mai curaţi decât sunt eu în ultima vreme. Cu excepţia picioarelor, care m-au purtat prin pârâu, restul trupului îmi e acoperit de un strat de jeg.
Părăsirea grotei pare iminentă. Ceva îmi spune că nu vom mai petrece o altă noapte în arenă. Simt că, într-un fel sau altul, morţi sau vii, vom scăpa azi de aici. Bat bolovanii cu palma, în semn de rămas-bun, şi ne îndreptăm spre pârâu, să ne spălăm. Mă mănâncă pielea, tânjind după apa răcoroasă. Mi-aş putea spăla părul şi l-aş putea împleti ud. Tocmai mă întreb dacă nu ne-am putea clăti şi hainele, când ajungem la pârâu. Acolo unde era pârâul. Acum n-a mai rămas decât o albie complet uscată. Îmi lipesc palma de pământ, s-o simt.
― Nici măcar un strop de umezeală. Probabil că l-au secat în timp ce dormeam, zic eu.
În minte mi se strecoară spaima de limba crăpată, de trupul îndurerat şi de mintea tulbure din timpul precedentei mele deshidratări. Sticlele şi burduful nostru sunt aproape pline, dar bând amândoi şi sub soarele ăsta fierbinte o să le golim în scurt timp.
― Lacul, spune Peeta. Acolo vor să mergem.
― Poate că în iazuri mai e ceva apă, îmi exprim eu speranţa.
― Putem verifica, zice el, doar ca să-mi păstreze iluziile.
Mă amăgesc singură, pentru că ştiu ce vom găsi când vom ajunge la iazul unde mi-am udat piciorul. Gura prăfoasă, larg deschisă, a unui hău. Însă facem oricum drumul, doar ca să ne confirmăm ceea ce ştiam deja.
― Ai dreptate, recunosc eu. Ne conduc către lac.
Acolo unde nu există nici o acoperire. Acolo unde au certitudinea că vor asista la o luptă sângeroasă, pe viaţă şi pe moarte, fără nimic care s-o ascundă vederii.
― Vrei să mergem direct acolo sau să aşteptăm până ni se termină apa?
― Mergem acum, cât mai avem mâncare şi suntem odihniţi. Să punem capăt poveştii ăsteia, decide el.
Dau din cap, încuviinţând. E ciudat. Mă simt aproape ca şi cum m-aş fi întors în prima zi a Jocurilor. Ca şi cum m-aş afla pe aceeaşi poziţie. Au murit douăzeci şi unu de tributuri, dar încă mai trebuie să-l ucid pe Cato. Şi, la drept vorbind, nu era el cel care trebuia ucis? Acum mi se pare că toţi ceilalţi n-au fost decât obstacole minore, diversiuni, că ne-au îndepărtat de adevărata luptă a Jocurilor. Lupta mea cu Cato.
Ba nu, mai e şi băiatul care aşteaptă alături de mine. Îi simt braţele cuprinzându-mă.
― Doi contra unu. Ar trebui să fie floare la ureche, zice el.
― Vom lua următoarea masă la Capitoliu, îi răspund.
― Pun pariu că da.
Rămânem aşa o vreme, încleştaţi într-o îmbrăţişare, simţindu-ne unul pe celălalt, simţind lumina soarelui, foşnetul frunzelor căzute la picioarele noastre. Pe urmă, fără nici un cuvânt, ne despărţim şi o pornim către lac.
Acum nu-mi mai pasă că paşii lui Peeta pun rozătoarele pe fugă şi fac păsările să-şi ia zborul. Trebuie să ne luptăm cu Cato şi aş face-o mai curând aici decât pe câmpie. Dar mă-ndoiesc că voi avea de ales. Dacă dorinţa creatorilor-de-joc e să ne-ntâlnim la loc deschis, atunci aşa să fie.
Ne oprim câteva minute să ne tragem sufletul sub copacul în care m-au încolţit profesioniştii. Scoarţa cuibului viespoilor-copoi, transformată într-un terci de ploaia torenţială şi uscată sub soarele arzător, confirmă că acela e locul. O ating cu vârful cizmei şi se transformă într-un praf spulberat cu repeziciune de vânt. Îmi ridic ochii spre copacul unde s-a cocoţat pe furiş Rue, ca să-mi salveze viaţa. Viespoi-copoi. Trupul puhav al lui Glimmer. Halucinaţiile înspăimântătoare.
― Să mergem mai departe, spun, dornică să scap din atmosfera sumbră care învăluie acest loc.
Peeta nu se opune.
Dată fiind ora atât de târzie la care ne-am început ziua, când ajungem pe câmpie se lasă deja înserarea. Nici urmă de Cato. Nici urmă de orice altceva, cu excepţia Cornului de aur al Abundenţei, strălucind sub razele piezişe ale soarelui. De teamă ca nu cumva Cato să ne joace o festă în stilul lui Faţă de Vulpe, îl înconjurăm, convingându-ne că e gol. Pe urmă, supuşi, ca şi cum am urma nişte instrucţiuni, ne îndreptăm către lac şi ne umplem toate recipientele.
Mă încrunt către soarele care coboară tot mai mult spre orizont.
― Nu e bine să ne luptăm cu el după căderea întunericului. N-avem decât o pereche de ochelari.
Peeta pune picături de iod în apă cu băgare de seamă.
― Poate asta aşteaptă el. Ce vrei să facem? Să ne-ntoarcem la grotă?
― Da. Sau să găsim un copac. Dar să-i mai acordăm vreo jumătate de oră. Pe urmă ne căutăm adăpost, răspund eu.
Stăm lângă lac, în plină vedere. Acum n-are rost să ne ascundem. Văd gaiţele-zeflemitoare zburând printre crengile copacilor de pe marginea câmpiei. Cântecele lor trec de la una la alta, ca nişte mingi strălucitor colorate. Deschid gura şi cânt suita de patru note a lui Rue. Le simt tăcând, curioase, la sunetul vocii mele, ascultând, aşteptând mai mult decât atât. Repet notele în linişte. Mai întâi una singură îmi răspunde cu aceeaşi melodie, apoi le aud pe celelalte. Pe urmă, întreaga lume prinde viaţă, repetând acelaşi sunet.
― Exact ca tatăl tău, spune Peeta. Degetele mele găsesc broşa înfiptă în cămaşă.
― E cântecul lui Rue, spun. Cred că şi-l aduc aminte.
Muzica se înalţă şi îi recunosc splendoarea. Pe măsură ce se întretaie, notele se completează unele pe altele, alcătuind o armonie încântătoare, stranie. Înseamnă că aşa sună în faptul serii când, mulţumită lui Rue, păsările trimit acasă culegătorii din livezile Districtului 11. Mă întreb dacă acum, când ea e moartă, le dă altcineva tonul la ora plecării.
Rămân o vreme cu ochii închişi, ascultând, vrăjită de frumuseţea cântecului. Pe urmă, ceva începe să fragmenteze melodia. Suitele se întrerup în acorduri zdrenţuite, imperfecte. Notele distonante se răspândesc în cântec. Glasurile gaiţelor-zeflemitoare se ridică într-un strigăt ascuţit de alarmă.
Suntem în picioare, Peeta strângând în mână cuţitul, eu în poziţie de tragere, când Cato dă zgomotos buzna printre copaci, năpustindu-se spre noi. N-are suliţă. De fapt, are mâinile goale, însă aleargă drept către noi. Prima mea săgeată îl izbeşte în piept şi cade, inexplicabil, într-o parte.
― Are un soi de armură completă! îi strig lui Peeta.
Exact la ţanc, fiindcă acum Cato e la doi paşi. Îmi adun toate puterile, dar el trece ca o rachetă printre noi, fără nici o încercare de a-şi micşora viteza. Respiraţia lui gâfâită şi sudoarea prelinsă pe faţa stacojie îmi spun că aleargă de multă vreme. Nu către noi. Fuge de ceva. Dar de ce anume?
Cercetez din priviri pădurea chiar în momentul când prima creatură iese, dintr-un salt, pe câmpie. În timp ce mă întorc cu spatele, văd încă o jumătate de duzină alăturându-i-se. Pe urmă mă împleticesc orbeşte pe urmele lui Cato, fără nici un alt gând în afară de a mă salva.
25
Mutanţi. Nu există nici o îndoială. N-am mai văzut niciodată asemenea fiinţe, dar nu sunt animale venite pe lume în mod natural. Seamănă cu nişte lupi uriaşi, dar ce lup aterizează pe picioarele din spate, pe care stă apoi în echilibru, cu mare uşurinţă? Ce lup cheamă restul haitei fluturându-şi laba din faţă, de parcă ar avea acolo o încheietură de mână omenească? Asta pot vedea de la distanţă. Sunt sigură că de aproape ies la iveală însuşiri mult mai ameninţătoare.
Cato aleargă în linie dreaptă spre Cornul Abundenţei şi îl urmez fără să-mi pun vreo întrebare. Dacă el crede că acolo e locul cel mai sigur, cine sunt eu să-l contrazic? În plus, chiar dacă aş reuşi să ajung între copaci, lui Peeta i-ar fi imposibil să alerge mai repede decât ei cu piciorul ăla – Peeta! Mâinile abia mi-au aterizat pe metalul vârfului ascuţit al Cornului Abundenţei, când îmi aduc aminte că fac parte dintr-o echipă. El e la vreo cincisprezece metri în urma mea, şchiopătând cât de repede e în stare, dar mutanţii îl înconjoară cu repeziciune. Trimit o săgeată înspre haită şi unul cade la pământ, dar sunt destui alţii care să-i ia locul.
Peeta îmi face semn să mă urc pe corn.
― Du-te, Katniss, du-te!
Are dreptate. De jos nu-l pot apăra pe nici unul dintre noi. Încep să urc, trăgându-mă în sus cu mâinile şi cu picioarele. Suprafaţa de aur curat a fost proiectată, astfel încât să semene cu cornul împletit pe care-l umplem când strângem recolta, aşa că există mici muchii şi îmbinări de care să te poţi agăţa. Dar, după o zi în soarele arenei, metalul e destul de încins ca să-mi băşice mâinile.
Cato zace pe o parte, chiar în gura cornului, la şase metri deasupra solului, gâfâind ca să-şi recapete răsuflarea, şi icneşte aplecat peste muchie. Acum am şansa să-l ucid. Mă opresc la jumătatea urcuşului şi pun o altă săgeată în arc, dar, când sunt gata s-o lansez, îl aud pe Peeta ţipând. Mă răsucesc şi văd că tocmai a ajuns lângă vârful cornului, iar mutanţii sunt chiar în spatele lui.
― Urcă! îi strig.
El începe să se caţere, stânjenit nu numai de picior, ci şi de cuţitul pe care îl ţine în mână. Trag o săgeată în jos, în beregata primului mutant care îşi pune labele pe metal. Creatura moartă se prăbuşeşte brusc, lovindu-şi fără să vrea câţiva însoţitori. Atunci arunc o privire către gheare. Au zece centimetri lungime şi sunt ascuţite ca briciul.
Peeta ajunge la picioarele mele şi îl prind de braţ, trăgându-l în sus. Pe urmă îmi aduc aminte de Cato, care aşteaptă deasupra, şi mă răsucesc brusc, dar el s-a încovoiat, cuprins de crampe, şi pare mult mai preocupat de mutanţi decât noi. Tuşeşte, spunând ceva neinteligibil. Fornăielile şi mârâielile ce vin dinspre mutanţi n-au darul de a îmbunătăţi lucrurile.
― Ce? strig către el.
― A întrebat: „Pot să se caţăre?”, răspunde Peeta, îndreptându-mi din nou atenţia spre baza cornului.
Mutanţii încep să se adune. În timp ce se strâng laolaltă, se ridică din nou, cu uşurinţă, pe labele din spate, ceea ce le atribuie o înfăţişare nefiresc de umană. Au cu toţii blană groasă, unii fiind acoperiţi cu păr drept, lucios, şi alţii cu o lână buclată, iar culorile variază de la negru tăciune la ceea ce nu pot numi altfel decât blond. Şi mai e ceva, ceva care îmi zbârleşte părul de pe ceafă, dar nu pot pune punctul pe i.
Îşi lipesc boturile pe corn, adulmecând şi gustând metalul, zgâriind suprafaţa cu ghearele şi scoţând sunete piţigăiate, înalte, pe care şi le adresează unii altora. Probabil că aşa comunică, fiindcă haita se retrage, ca şi cum ar vrea să facă loc. Pe urmă, unul dintre ei, de dimensiuni considerabile, acoperit cu văluri mătăsoase de blană blondă, se avântă în fugă şi sare pe corn. Picioarele sale din spate trebuie să fie incredibil de puternice, fiindcă aterizează la numai trei metri sub noi, cu buzele rozalii retrase, dezvăluindu-şi colţii într-un mârâit. Rămâne acolo preţ de o clipă, în care îmi dau seama ce altceva mă mai nelinişteşte la mutanţi. Ochii verzi, care mă fixează cu răutate, nu seamănă cu ai unui câine sau ai unui lup, nu seamănă cu ochii nici unui animal din specia canină pe care l-am văzut vreodată. Sunt inconfundabil umani. Iar revelaţia abia începe să se contureze, când observ zgarda pe care numărul 1 e încastrat cu nestemate şi sunt izbită de oribilul adevăr. Părul blond, ochii verzi, numărul… e Glimmer.
De pe buze mi se desprinde un ţipăt şi îmi vine greu să nu trag. Am aşteptat înainte de a o face, mult prea conştientă de scăderea rezervei mele de săgeţi. Am aşteptat să văd dacă mutanţii se pot căţăra. Dar acum, deşi creatura începe să alunece înapoi, incapabilă să găsească un sprijin pe suprafaţa metalică, deşi aud scrâşnetul uşor al ghearelor, precum al unghiilor pe tabla de la şcoală, îi trimit săgeata în beregată. Trupul i se contorsionează şi cade la pământ cu o bufnitură.
― Katniss?
Îl simt pe Peeta prinzându-mă de braţ.
― E ea!
Mă smulg din strânsoare.
― Cine? întreabă Peeta.
Capul îmi zvâcneşte în toate părţile în timp ce studiez haita, luând în considerare diversele mărimi şi culori. Cel mic, cu blană roşie şi ochi de chihlimbar… Faţă de Vulpe! Iar acolo, părul cenuşiu şi ochii căprui ai băiatului din Districtul 9, care a murit când ne băteam pentru rucsac! Şi, cel mai rău, mutantul cel mai mic, cu blană neagră, lucioasă, cu ochi căprui imenşi şi cu o zgardă pe care numărul 11 e schiţat din paie împletite. Dinţi dezgoliţi de ură. Rue…
― Ce e, Katniss?
Peeta mă scutură de umăr.
― Sunt ei. Toţi. Rue şi Faţă de Vulpe şi… toate celelalte tributuri, spun, cu voce înăbuşită.
Îi recunoaşte şi aud cum i se taie răsuflarea.
― Ce le-au făcut? Crezi că… ăia ar putea fi ochii lor adevăraţi?
Ochii sunt ultima dintre grijile mele. Ce e cu creierii? Au primit vreuna dintre amintirile adevăratelor tributuri? Au fost programaţi să urască în mod deosebit chipurile noastre, pentru că noi am supravieţuit, iar ei au fost ucişi cu atâta cruzime? Iar cei pe care i-am ucis noi înşine… oare au impresia că îşi răzbună propria moarte?
Până să ajung la o concluzie, mutanţii încep un nou atac asupra cornului. S-au împărţit în două grupuri, de o parte şi de alta, şi îşi folosesc labele puternice din spate ca să se azvârle către noi. O pereche de fălci clănţăne cu zgomot la câţiva centimetri de mâna mea, apoi îl aud pe Peeta ţipând, simt cum îi e smucit trupul, iar greutatea lui şi a mutantului mă trag într-o parte. Dacă nu s-ar ţine de braţul meu, ar cădea la pământ, dar, aşa cum stau lucrurile, e nevoie de toată puterea mea ca să ne menţinem amândoi pe suprafaţa curbată a cornului. Şi vin tot mai multe tributuri.
― Omoară-l, Peeta! Omoară-l!
Urlu şi, cu toate că nu văd ce se-ntâmplă, ştiu că trebuie să fi înjunghiat creatura, pentru că forţa care mă trage se micşorează. Reuşesc să-l aduc înapoi, pe corn, şi ne târâm în sus, unde ne aşteaptă cel mai mic dintre cele două rele.
Cato încă nu s-a repus pe picioare, dar respiraţia i s-a încetinit şi ştiu că, în curând, o să-şi revină suficient ca să poată veni după noi, să ne arunce peste marginea cornului, ca să ne găsim moartea. Îmi încarc arcul, dar săgeata sfârşeşte luând viaţa unui mutant care nu poate fi decât Thresh. Cine altcineva ar fi putut sări atât de sus? Am parte de un moment de uşurare, fiindcă trebuie să ne fi urcat în sfârşit dincolo de zona unde ne pot ajunge mutanţii şi tocmai mă întorc să-l înfrunt pe Cato, când Peeta e smuls de lângă mine. Sunt sigură că a căzut pradă haitei, când simt sângele lui împroşcându-mi chipul.
Cato stă în faţa mea, aproape pe buza cornului, ţinând gâtul lui Peeta în strânsoarea braţului său, sugrumându-l. Peeta îşi înfige degetele în braţul lui, dar fără prea multă vlagă, de parcă n-ar fi sigur dacă e mai important să respire sau să-ncerce să oprească şuvoiul sângelui izvorât din gaura larg deschisă pe care i-a făcut-o în pulpă un mutant.
Îndrept una dintre ultimele mele două săgeţi spre capul lui Cato, ştiind că nu poate avea nici un efect asupra trupului şi a membrelor sale, acoperite, aşa cum pot vedea acum, de o plasă strânsă pe trup, de culoarea pielii. Un soi de armură completă, de cea mai bună calitate, creată de Capitoliu. Asta a fost în rucsacul lui de la festin? O armură care să-i apere tot trupul de săgeţile mele? Ei bine, au neglijat să-i trimită şi un coif cu vizieră.
Cato râde.
― Trage, şi el ajunge jos, cu mine odată.
Are dreptate. Dacă-l ucid şi cade printre mutanţi, Peeta moare, cu siguranţă, odată cu el. Am ajuns într-o situaţie fără ieşire. Nu pot trage în Cato fără să moară şi Peeta. El nu-l poate ucide pe Peeta fără ca săgeata mea să i se înfigă, garantat, în creier. Stăm ca nişte statui, căutând amândoi o ieşire.
Muşchii îmi sunt atât de încordaţi, încât am senzaţia că-mi pot plesni în orice clipă. Dinţii îmi sunt atât de strânşi, încât ar putea să se sfărâme. Mutanţii amuţesc şi nu mai aud decât sângele zvâcnindu-mi în urechea teafără.
Buzele lui Peeta încep să se-nvineţească. Dacă nu acţionez imediat, o să se sufoce, o să-l pierd, iar Cato o să-i folosească probabil trupul ca armă împotriva mea. De fapt, sunt sigură că asta are de gând, fiindcă, deşi a încetat să râdă, buzele lui schiţează un zâmbet triumfător.
Cu un ultim efort, Peeta îşi ridică degetele picurând de sângele de pe picior către braţul lui Cato. În loc să lupte, încercând să se elibereze, îşi abate arătătorul într-o parte, trasând cu bună ştiinţă un X pe dosul mâinii lui Cato. Băiatul din Districtul 2 înţelege semnificaţia gestului exact cu o secundă mai târziu decât mine. O pot spune după felul în care îi piere zâmbetul de pe buze. Dar asta se întâmplă cu o clipă prea târziu, fiindcă săgeata mea îi străpunge deja mâna. Ţipă şi îl eliberează din reflex pe Peeta, care se azvârle cu spatele în el. Preţ de o secundă cumplită, cred că se vor prăbuşi amândoi. Mă arunc în faţă, prinzându-l pe Peeta când Cato îşi pierde echilibrul pe sângele alunecos de pe suprafaţa cornului şi cade grămadă pe pământ.
Îl auzim izbindu-se de sol, cu aerul părăsindu-i plămânii în momentul impactului, apoi mutanţii îl atacă. Eu şi Peeta ne ţinem unul de altul, aşteptând lovitura de tun, aşteptând sfârşitul competiţiei, aşteptând să fim eliberaţi. Dar asta nu se petrece. Nu încă. Fiindcă acesta e punctul culminant al Jocurilor Foamei, iar publicul aşteaptă un spectacol.
Nu mă uit, dar aud mârâiturile, mormăiturile, urlete de durere ale omului şi ale animalelor, în timp ce Cato acceptă lupta cu haita. Nu înţeleg cum de poate supravieţui decât după ce îmi aduc aminte de armura care îl protejează de la glezne până la gât şi îmi dau seama cât de lungă ar putea fi noaptea. Cato trebuie să aibă un cuţit, sau o sabie, sau ceva asemănător, ceva pe care l-a ţinut ascuns în haine, fiindcă, din când în când, se aude urletul de moarte al câte unui mutant sau sunetul metalului izbit de metal când lama loveşte suprafaţa de aur. Încăierarea îşi schimbă locul, rotindu-se în jurul Cornului Abundenţei şi ştiu că, probabil, Cato încearcă o manevră care i-ar putea salva viaţa – vrea să ocolească vârful şi să ni se alăture din nou. Dar, în final, în ciuda puterii lui ieşite din comun şi a îndemânării, numărul mutanţilor îl copleşeşte, pur şi simplu.
Nu ştiu câtă vreme a trecut, poate să fi fost o oră, când Cato se prăbuşeşte şi aud mutanţii târându-l, trăgându-l înapoi, în Cornul Abundenţei. Acum îl vor ucide, mă gândesc. Dar tunul încă nu trage.
Se lasă noaptea, răsună imnul, dar pe cer nu apare imaginea lui Cato, se aud doar gemete înăbuşite, străbătând prin metalul de sub noi. Vântul de gheaţă ce mătură câmpia îmi aduce aminte că Jocurile nu s-au terminat, că s-ar putea să mai dureze cine ştie cât, că încă nu avem nici o garanţie a victoriei.
Mă întorc spre Peeta şi descopăr că piciorul lui sângerează mai rău ca niciodată. Toate proviziile noastre, ambele rucsacuri, au rămas lângă lac, acolo unde le-am abandonat când am fugit de mutanţi. N-am nici un pansament, nimic care să-i oprească şuvoiul de sânge din pulpă. Deşi tremur sub vântul muşcător, îmi desfac haina, cât să-mi smulg cămaşa, apoi o închid din nou, cât mai repede cu putinţă. După scurta expunere la frig, îmi clănţănesc dinţii, scăpaţi de sub control.
În lumina palidă a lunii, faţa lui Peeta e cenuşie. Îl conving să se întindă înainte de a-i cerceta rana. Sângele cald, alunecos, îmi curge peste degete. Un simplu bandaj n-o să fie suficient. Am văzut-o de câteva ori pe mama legând un garou şi încerc să fac acelaşi lucru. Îmi tai mâneca de la cămaşă, i-o răsucesc de două ori în jurul piciorului, exact sub genunchi, şi fac un nod cu laţ. Nu am nici un băţ, aşa că iau ultima mea săgeată şi o introduc în nod, răsucind-o apoi cât de tare îndrăznesc. E riscant – Peeta şi-ar putea pierde piciorul – dar, când pun asta în balanţă cu pierderea vieţii, ce alternativă mai pot avea? Bandajez rana cu ce a mai rămas din cămaşă şi mă întind lângă el.
― Să nu adormi, îi spun.
Nu ştiu dacă ăsta e procedeul medical, dar mă îngrozeşte gândul că ar putea adormi ca să nu se mai trezească niciodată.
― Ţi-e frig? mă întreabă el.
Îşi descheie haina, mă lipesc de el, apoi o încheie din nou în jurul meu. Aşa, bucurându-ne de căldura ambelor corpuri sub stratul dublu de haine, e ceva mai cald, dar noaptea abia a început. Temperatura va continua să scadă. Chiar şi acum simt Cornul Abundenţei, care ardea atât de tare când am început să mă caţăr, apropiindu-se încet de temperatura gheţii.
― Cato încă mai poate câştiga, îi şoptesc lui Peeta.
― Să nu crezi asta, ripostează, aşezându-mi gluga pe cap, dar el tremură mai tare decât mine.
Următoarele ore sunt cele mai cumplite din viaţa mea, fapt care, dacă te gândeşti bine, înseamnă ceva. Frigul în sine e destul de chinuitor, dar adevăratul coşmar e să-l asculţi pe Cato, gemând, implorând şi, în cele din urmă, doar scâncind în vreme ce mutanţii continuă să-l tortureze. După un foarte scurt timp, nu-mi mai pasă cine e sau ce-a făcut, tot ce vreau e să i se sfârşească suferinţa.
― De ce nu-l ucid, pur şi simplu? îl întreb pe Peeta.
― Ştii de ce, îmi răspunde, trăgându-mă mai aproape.
Şi chiar ştiu. În clipa asta, nici un privitor nu-şi poate lua ochii de la spectacol. Din punctul de vedere al creatorilor-de-joc, asta e culmea distracţiei.
Continuă la nesfârşit, ajungând să îmi acapareze cu desăvârşire mintea, alungându-mi amintirile şi speranţele pentru ziua de mâine, ştergând totul, cu excepţia prezentului, de¬spre care încep să cred că nu se va schimba niciodată. N-o să mai existe niciodată altceva decât frig şi spaimă şi sunetele agoniei băiatului care moare în Cornul Abundenţei.
Peeta începe să tot aţipească şi, ori de câte ori o face, mă trezesc strigându-l pe nume din ce în ce mai tare, fiindcă ştiu că, dacă îmi moare acum în braţe, o să-nnebunesc cu desăvârşire. El se luptă cu somnul, probabil mai mult pentru mine decât pentru el, şi e greu, fiindcă o cădere în inconştienţă ar fi singura lui cale de evadare. Însă adrenalina care îmi aleargă prin vene nu mi-ar îngădui niciodată să-l urmez, aşa că nu-l pot lăsa să plece. Pur şi simplu nu pot.
Singurul semn al scurgerii timpului e cerul, mişcarea subtilă a Lunii. Şi Peeta începe să mi-o arate, insistând s-o urmăresc şi, uneori, simt câte o pâlpâire de speranţă înainte de a mă scufunda iarăşi în chinul nopţii.
Într-un târziu îl aud şoptind că răsare soarele. Deschid ochii şi văd stelele pălind în lumina firavă a răsăritului. Acum văd şi cât de cadaveric a devenit chipul lui Peeta. Cât de puţin timp i-a mai rămas. Şi ştiu că trebuie să-l duc înapoi, la Capitoliu.
Dar nu s-a auzit nici o lovitură de tun. Îmi lipesc urechea teafără de corn şi abia reuşesc să desluşesc vocea lui Cato.
― Cred că acum e mai aproape. Katniss, îl poţi nimeri cu o săgeată? mă întreabă Peeta.
Dacă a ajuns aproape de gura cornului, aş putea să-l ucid. În momentul ăsta, ar fi un act de caritate.
― Ultima mea săgeată e în garoul tău, spun.
― Foloseşte-o, mă îndeamnă el, deschizându-şi haina şi eliberându-mă.
Aşa că scot săgeata, legând din nou garoul, atât de strâns cât o pot face cu degetele mele îngheţate, îmi frec mâinile una de alta, străduindu-mă să-mi repun degetele în mişcare. Când mă târăsc spre buza cornului şi mă aplec peste muchie, simt mâinile lui Peeta cum mă încleştează, susţinându-mă.
În lumina palidă, e nevoie de câteva clipe ca să-l descopăr pe Cato, în balta de sânge. Pe urmă bucata de carne jupuită care a fost duşmanul meu scoate un sunet şi îmi dau seama unde îi e gura. Şi cred că a încercat să spună te rog.
Mila, nu răzbunarea, îmi trimite săgeata să-i străpungă ţeasta. Peeta mă trage înapoi, cu arcul în mână, cu tolba goală.
― L-ai nimerit? şopteşte.
Îi răspunde lovitura de tun.
― Atunci am câştigat, Katniss, spune el, cu o voce spartă.
― Bravo nouă, reuşesc să spun, dar în glas nu mi se simte bucuria victoriei.
În solul câmpiei se cască o gaură şi, ca la poruncă, mutanţii rămaşi se îndreaptă spre ea, dispărând când se închide pământul deasupra lor.
Aşteptăm să apară o aeronavă care să ridice rămăşiţele lui Cato, aşteptăm să sune apoi trompetele victoriei, dar nu se întâmplă nimic.
― Hei! strig eu către văzduh. Ce se petrece? Singurul răspuns e ciripitul păsărilor care se trezesc.
― Poate e din cauza cadavrului. Poate trebuie să ne îndepărtăm de el, sugerează Peeta.
Încerc să-mi aduc aminte. Oare trebuie să pleci de lângă ultima victimă? Am mintea prea tulbure ca să fiu sigură, dar care altul ar putea fi motivul întârzierii?
― OK. Crezi că poţi ajunge până la lac? întreb.
― Cred că e cel mai bine să încerc, răspunde el. Coborâm încet spre vârful cornului şi cădem pe pământ. Dacă înţepeneala membrelor mele e atât de groaznică, cum de se mai poate mişca Peeta? Mă ridic prima, rotindu-mi şi îndoindu-mi braţele şi picioarele până ce am impresia că sunt în stare să-l ajut. Reuşim cumva să ajungem lângă lac. Iau un pumn de apă rece pentru Peeta şi îmi duc un altul la buze.
O gaiţă-zeflemitoare fluieră, o notă prelungită, joasă, şi ochii mi se umplu de lacrimi de uşurare când apare aeronava, luând trupul lui Cato. Acum vor veni după noi. Acum putem pleca acasă.
Dar iarăşi nu se întâmplă nimic.
― Ce mai aşteaptă? spune Peeta, cu voce slabă. Din cauza slăbirii garoului şi a efortului de a ajunge lângă lac, i s-a redeschis rana.
― Nu ştiu.
Indiferent care ar fi motivul întârzierii, nu pot să-l privesc pierzând din nou sânge. Mă ridic să caut un băţ, dar dau aproape imediat peste săgeata care a ricoşat de armura lui Cato. O să fie la fel de bună cum a fost cealaltă. Când mă aplec s-o ridic, în arenă tună vocea lui Claudius Templesmith.
― Salutări finaliştilor din cea de a Şaptezeci şi Patra ediţie a Jocurilor Foamei. Modificarea anterioară a fost revocată. O examinare mai atentă a regula-mentului a dezvăluit că nu poate exista decât un singur învingător, spune el. Noroc şi fie sorţii întotdeauna de partea voastră.
Urmează o scurtă răbufnire de paraziţi şi nimic mai mult. Mă holbez la Peeta, nevenindu-mi să cred, în timp ce înţeleg adevărul. N-au avut niciodată de gând să ne lase pe amândoi în viaţă. Totul a fost ticluit de creatorii-de-joc pentru a garanta cea mai dramatică înfruntare din istorie. Iar eu am mers pe mâna lor, ca o proastă.
― Dacă te gândeşti bine, nu e chiar atât de surprinzător, spune încet Peeta.
Îl privesc ridicându-se cu mişcări chinuite. Pe urmă vine spre mine, parcă înaintând cu încetinitorul, mâna lui scoate cuţitul din centură…
Înainte de a-mi da seama ce fac, am arcul încărcat, cu săgeata îndreptată către inima lui. Peeta înalţă din sprâncene şi văd cuţitul care i s-a desprins deja de mână în zbor spre lac, unde se afundă împroşcând apa. Scap armele şi păşesc înapoi, cu faţa arzându-mi de ceea ce nu poate fi decât ruşine.
― Nu, zice el. Fă-o.
Se apropie şchiopătând şi îmi pune arcul şi săgeata din nou în mâini.
― Nu pot, îi spun. N-o fac.
― Fă-o. Până când nu trimit înapoi mutanţii sau orice altceva. Nu vreau să mor cum a murit Cato.
― Atunci trage tu în mine, spun, furioasă, îndesându-i armele în braţe. Omoară-mă, du-te acasă şi trăieşte tu cu asta!
Şi, în timp ce rostesc cuvintele, ştiu că moartea aici şi acum ar fi mai uşoară decât o asemenea viaţă.
― Ştii că nu pot, răspunde el, aruncând arcul. Bine, eu o să plec oricum primul.
Se apleacă şi-şi rupe bandajul, eliminând ultimul obstacol dintre sângele lui şi pământ.
― Nu, nu poţi să te sinucizi.
Sunt în genunchi, înfăşurându-i cu disperare bandajul la loc, în jurul rănii.
― Katniss, zice el. Asta vreau.
― N-o să mă laşi aici singură, ripostez.
Fiindcă, dacă el moare, n-o să ajung niciodată acasă, nu cu adevărat. O să-mi petrec restul vieţii în arenă, încercând să descopăr o cale de ieşire.
― Ascultă, spune el, ridicându-mă în picioare. Ştim amândoi că trebuie să existe un învingător. Nu poate învinge decât unul dintre noi. Te rog, acceptă. De dragul meu.
Şi continuă spunându-mi cât de mult mă iubeşte, cum ar fi viaţa fără mine, dar eu nu-l mai ascult, fiindcă vorbele lui de mai înainte mi-au rămas în gând, răsucindu-se cu disperare pe toate feţele.
Ştim amândoi că trebuie să existe un învingător.
Da, trebuie să existe un învingător. Fără învingător, totul ar sări în aer, căzând asupra creatorilor-de-joc. Vor fi dezamăgit Capitoliul. Ar fi posibil chiar să fie executaţi, încet şi dureros, agonia lor fiind transmisă către toate ecranele din ţară.
Dacă eu şi Peeta am muri amândoi sau dacă ei şi-ar închipui c-o să murim…
Degetele mele caută pe bâjbâite punguţa pe care mi-am agăţat-o de centură, desprinzând-o. Peeta o vede şi mă prinde de încheietura mâinii.
― Nu, nu te las.
― Ai încredere în mine, şoptesc.
El îmi susţine privirea pentru o clipă îndelungată, apoi îmi dă drumul. Desfac punga şi îi pun în palmă câteva grămăjoare de fructe. Pe urmă îmi umplu şi eu pumnul.
― După ce numărăm până la trei?
Se apleacă şi mă sărută o singură dată, cu multă tandreţe.
― După ce numărăm până la trei, Peeta încuviinţează.
Rămânem în picioare, spate în spate, încleştându-ne strâns mâinile libere.
― Arată-le. Vreau să le vadă toată lumea, adaugă.
Îmi răsfir degetele şi bobiţele de culoare întunecată sclipesc în razele soarelui. Strâng pentru ultima oară mâna lui Peeta, ca un semnal, şi începem să numărăm.
― Unu.
Poate mă înşel.
― Doi.
Poate nu le pasă dacă murim amândoi.
― Trei!
E prea târziu, nu mă mai pot răzgândi. Îmi duc mâna la gură, aruncând o ultimă privire asupra lumii. Bobiţele abia mi-au trecut dincolo de buze când încep să sune trompetele.
Vocea înnebunită a lui Claudius Templesmith se înalţă într-un strigăt, acoperindu-le.
― Stop! Opriţi-vă! Doamnelor şi domnilor, am plăcerea să vi-i prezint pe câştigătorii celei de-a Şaptezeci şi Patra Ediţii a Jocurilor Foamei, Katniss Everdeen şi Peeta Mellark! Vi-i încredinţez – vă încredinţez tributurile din Districtul 12!