Partea2cu8

La antrenamentul din seara aceea nu veniră decât jumătate din băieţi.
― Unde-i Bernard? întrebă Ender.
Alai rânji. Shen închise ochii şi adoptă o mască meditativă.
― N-ai auzit? răspunse un băiat. Umblă vorba că oricine se antre¬nează cu tine n-o să ajungă nimic în nici o armată. Se zice că nici un comandant nu vrea soldaţi stricaţi de instrucţia ta.
Ender încuviinţă din cap.
― Da' după cum o văd eu, urmă băiatul, dac-o să fiu cel mai tare soldat, orice comandant deştept o să mă ia. Nu?
Continuară şedinţa. După vreo jumătate de oră, când exersau evitarea coliziunilor cu soldaţi îngheţaţi, în sală intrară câţiva coman¬danţi în diferite uniforme. În mod ostentativ, începură să noteze numele băieţilor.
― Hei! strigă Alai. Vedeţi să mă scrieţi corect!
La următorul antrenament veniră şi mai puţini băieţi. Îi povestiră lui Ender diferite cazuri: băieţi din ciclul întâi care fuseseră îmbrânciţi la duş, sau avuseseră accidente în sala de mese şi de jocuri, sau li se şterseseră fişierele de către cei mari care puteau sparge sistemele de protecţie primitive ale pupitrelor.
― În seara asta nu ne mai antrenăm, spuse Ender.
― Pe dracu'! replică Alai.
― Facem o pauză de câteva zile. Nu vreau ca puştii să păţească ceva.
― Dacă te opreşti, fie numai pentru o seară, o să-şi dea seama că au găsit un punct slab. E ca şi cum ai fi dat înapoi din faţa lui Bernard, când se purta ca un porc.
― În plus, interveni Shen, nouă nu ne este teamă şi nici nu ne pasă, aşa că-i obligaţia ta morală să continui. Avem nevoie de antrenamente, şi tu ai tot atâta nevoie.
Ender îşi aminti cuvintele lui Dink. Jocul era un fleac, comparat cu restul lumii. La urma urmei, de ce ar fi trebuit cineva să-şi piardă toate serile pentru jocul ăsta imbecil?
― Oricum, nu reuşim mare lucru, zise Ender şi porni spre ieşire. Alai îl opri.
― Te-au speriat şi pe tine? Te-au bătut la duşuri? Te-au băgat cu capu-n budă? Ţi-a băgat cineva pistolu-n cur?
― Nu.
― Mai eşti prietenul meu? şopti Alai.
― Da, răspunse Ender.
― Atunci şi eu mai sunt prietenul tău şi rămân aici să mă antrenez cu tine.
Băieţii cei mari veniră şi acum, dar mai puţini dintre ei erau co-mandanţi. Majoritatea erau soldaţi din alte armate. Ender recunoscu uniforma Salamandrelor. Chiar şi câteva uniforme ale Şobolanilor. De data aceasta, nu notară nici un nume. Dimpotrivă, râseră de ei, batjocorindu-i pe puştii din ciclul întâi, care încercau să stăpânească tehnici dificile cu muşchii lor neantrenaţi. Câţiva începuseră să se simtă ruşi¬naţi.
― Ascultaţi-i, le zise Ender. Ţineţi minte spusele lor. Dacă vreo¬dată doriţi să vă scoateţi din minţi duşmanii, strigaţi-le exact aceleaşi lucruri. Îi vor face să acţioneze negând, să înnebunească. Dar noi nu înnebunim.
Lui Shen îi plăcu atât de mult ideea, încât după fiecare atac verbal, puse un grup de patru puşti să repete aceleaşi cuvinte, în cor, de cinci-şase ori la rând. După câteva asemenea refrene, câţiva dintre băieţii mari se lansară de pe pereţi ca să-i ia la bătaie.
Costumele fuseseră proiectate pentru condiţiile înfruntărilor cu arme care nu răneau; ofereau însă puţină protecţie şi împiedicau serios mişcările atunci când se ajungea la luptă corp la corp în impondera¬bilitate. Oricum, jumătate din cei veniţi la antrenamente erau îngheţaţi şi nu se puteau lupta; totuşi rigiditatea costumelor le conferea o utilitate potenţială. Ender le ordonă rapid să se adune într-unul din colţurile să¬lii. Cei mari râseră şi mai tare de ei, iar puţinii care rămăseseră lângă pereţi se alăturară acum atacului.
Ender şi Alai deciseră să propulseze un băiat îngheţat în calea unui duşman. Din coliziune, cei doi ricoşară în direcţii opuse. Adver¬sarul răcni de durere şi se prinse cu mâinile de pieptul lovit de casca celuilalt.
Gluma luase sfârşit. Toţi soldaţii mari se lansară ca să intre în lup¬tă. Ender n-avea nici o speranţă că vreunul dintre ai lui avea să scape nevătămat. Însă adversarii veneau neorganizaţi, lipsiţi de orice tactică; nu mai acţionaseră niciodată împreună, în timp ce micul grup de an¬trenament al lui Ender era alcătuit dintr-o duzină de băieţi care se cu¬noşteau bine între ei şi ştiau cum să conlucreze.
― Nova! strigă Ender.
Ei râseră. Se adunară în trei grupuri, cu picioarele laolaltă, ghe¬muiţi pe vine şi ţinându-se de mâini aşa încât formau nişte stele pe fundalul peretelui.
― Îi ocolim şi ne-ndreptăm spre uşă! Acum!
La semnalul lui, cele trei stele explodară, fiecare băiat lansându-se într-o direcţie diferită, dar sub un asemenea unghi încât să poată ricoşa din perete şi să se îndrepte către uşă. Deoarece toţi inamicii erau în mijlocul sălii, unde schimbările de traiectorie erau mult mai dificile, scăpară neinterceptaţi.
Ender se poziţionase în aşa fel încât după lansare să facă joncţiu¬nea cu puştiul îngheţat utilizat drept proiectil. Acum nu mai era în¬gheţat, şi-l lăsă pe Ender să-l prindă, să-l învârtă şi să-l împingă spre uşă. Din nefericire, reacţia îl trimise pe Ender în direcţia opusă, cu o viteză redusă. Singur din tot grupul său, se îndreptă lent către capătul sălii unde se strânseseră băieţii cei mari. Rotindu-se, putu să-i zărească pe ai săi, aflaţi în siguranţă pe celălalt perete.
Între timp, adversarii, furioşi şi dezorganizaţi, îl observaseră. En¬der calculă cât de repede avea să atingă peretele pentru a se relansa. Nu suficient de rapid. Câţiva inamici se îndreptau deja spre el. Uluit, distinse printre ei chipul lui Stilson. Apoi scutură din cap şi-şi dădu seama că se înşelase. Totuşi, situaţia era similară, dar acum ceilalţi n-aveau să stea deoparte, pentru un duel unul-contra-unul. Din câte îşi dădea seama, nu exista nici un şef, iar băieţii erau mult mai voinici decât el.
La cursul de autoapărare, învăţase totuşi câteva lucruri despre de-plasarea centrului de greutate, precum şi despre fizica obiectelor în mişcare. În bătăliile lor, n-ajungeau aproape niciodată la confruntări individuale corp la corp ― nu se loveau de adversari decât dacă aceştia erau îngheţaţi. De aceea, în puţinele secunde pe care le avea la dispo¬ziţie, Ender încercă să se poziţioneze cât mai bine pentru a-i primi pe adversari.
Din fericire, nici ei nu ştiau mai multe despre bătaia în impon-derabilitate, şi puţinii care încercară să-l atace descoperiră că o lovitură cu pumnul era destul de ineficientă, atunci când trupul ţi se deplasează înapoi aproape cu aceeaşi viteză ca a pumnului. În grup existau însă şi unii care voiau să împingă lucrurile mai departe, să rupă mâini sau picioare. Ender înţelese asta repede şi nu mai pierdu nici o clipă.
Prinse de braţ un soldat care voise să-l lovească cu pumnul şi-l azvârli cu toată puterea. În felul acesta, se îndepărtă şi el din calea pri¬mului val de atacatori, deşi nu se apropiase de uşă.
― Staţi pe loc! strigă spre prietenii săi care se grupaseră, pregă¬tindu-se în mod evident să-i vină în ajutor. Staţi acolo!
Cineva îl prinse de laba piciorului. Strânsoarea puternică îi oferea lui Ender un sprijin; putu să calce violent pe urechea şi umărul ataca¬torului, făcându-l să scoată un strigăt şi să-i dea drumul. Dacă l-ar fi eliberat din prima clipă, băiatul ar fi suferit mai puţin şi i-ar fi permis lui Ender să utilizeze manevra ca o lansare. Se agăţase însă prea strâns; urechea i se rupse şi împrăştie picături de sânge prin aer, iar viteza lui Ender se reduse şi mai mult.


"Se-ntâmplă iarăşi, la fel", gândi Ender. "Provoc iarăşi suferinţă doar pentru a mă salva pe mine. De ce nu mă lasă-n pace, ca să nu fiu nevoit să-i rănesc?"
Alţi trei băieţi se îndreptau acum către el, iar de data aceasta ac¬ţionau împreună. Ca să-i poată face ceva, trebuiau însă să-l prindă. En¬der se aşeză astfel încât doi dintre ei îl puteau prinde imediat de pi¬cioare, lăsându-i braţele libere să se ocupe de al treilea.
Bineînţeles, înhăţară momeala. Ender înşfăcă piepţii cămăşii celui de-al treilea şi-l izbi cu casca în faţă. Din nou, un răcnet şi o jerbă de sânge. Cei doi care-i apucaseră picioarele începuseră să i le răsucească.
Ender îl propulsă pe cel cu nasul spart într-unul din ei, se ciocniră vio-lent şi piciorul său se eliberă. După aceea fu o chestiune destul de sim¬plă ca, folosind strânsoarea celuilalt drept reazem, să-l lovească puter¬nic în testicule şi apoi să se lanseze în direcţia uşii. Nu reuşise să se împingă prea bine şi viteza era destul de mică, dar nu conta. Nu-l ur¬mări nimeni.
Ajunse la prietenii săi de lângă uşă. Îl prinseră şi-l conduseră spre ieşire. Râdeau şi-l băteau cu palma pe spate.
― Durule! îi spuneau.
― Spaima!
― Terminatorule!
― Pe ziua de azi gata cu antrenamentele, zise Ender.
― Se vor întoarce mâine, spuse Shen.
― N-o să facă nimic, replică Ender. Dacă vin fără costume or să păţească exact ca azi. Dacă vin cu costume, îi putem îngheţa.
― În plus, interveni Alai, n-o să-i lase profesorii.
Ender îşi aminti cuvintele lui Dink şi se întrebă dacă Alai avea dreptate.
― Hei, Ender! strigă unul dintre băieţii mai mari, atunci când ie¬şiră. Eşti un nimic, nenică! O să fii un nimic!
― Fostul meu comandant, Bonzo, spuse Ender. Cred că nu mă agreează.
În seara aceea, Ender ceru pupitrului noutăţile din şcoală. Patru băieţi se prezentaseră la infirmerie. Unul cu coaste rupte, altul cu un testicul umflat, unul cu urechea sfâşiată şi al patrulea cu nasul spart şi un dinte lipsă. În toate cazurile, motivul rănirii era acelaşi:

COLIZIUNE ACCIDENTALĂ ÎN IMPONDERABILITATE

Dacă profesorii permiteau aşa ceva în raportul oficial, era evident că nu intenţionau să pedepsească pe nimeni pentru încăierare. "Nu vor face nimic? Nu le pasă ce se-ntâmplă în şcoala asta?"
Deoarece revenise în dormitor mai devreme ca de obicei, Ender testă codul jocului cu Ţara-din-poveşti. Nu-l mai jucase de mult. De aceea, atunci când apăru pe ecran nu porni de acolo de unde îl părăsise, ci de lângă leşul Uriaşului. Acum nu-ţi mai puteai da seama ce fusese, decât dacă-l priveai din depărtare. Tipul devenise o colină acoperită de iarbă şi rădăcini. Doar vârful feţei mai era vizibil, oase albe aidoma unei formaţiuni de calcar înălţându-se dintr-un munte erodat.
Ender nu avea chef să se lupte cu copiii-lupi, însă spre surprin¬derea lui nu erau acolo. Poate că odată ucişi, dispăreau pentru totdeau¬na. Se întristă puţin.
Coborî spre platforma de stâncă de unde se vedeau pădurile cele frumoase. Din nou sări în gol şi, din nou, un nor îl prinse şi-l purtă în odaia din turn.
Şarpele începu iarăşi să se descolăcească din covoraş, numai că acum Ender nu ezită. Ridică piciorul şi-i zdrobi capul. Şarpele se zbătu şi se zvârcoli, dar îl apăsă cu toată puterea pe pardoseala din piatră. În cele din urmă, rămase nemişcat. Îl luă de jos şi-l scutură, până ce tot covoraşul se deşiră. Apoi, târându-l după el, începu să caute o ieşire.
Primul obiect găsit a fost o oglindă. Iar în luciul ei zări un chip pe care-l recunoscu cu uşurinţă. Era Peter; pe bărbie i se prelingea un firişor de sânge, iar printr-un colţ al gurii ieşea o coadă de şarpe.
Ender scoase un strigăt şi azvârli pupitrul. Puţinii băieţi din dor¬mitor săriră speriaţi, dar Ender îşi ceru scuze şi ei plecară. Privi din nou pupitrul. Personajul lui rămăsese pe loc, uitându-se în oglindă. Căută un obiect cu care s-o spargă, dar nu găsi nimic, iar oglinda nu se putea desprinde din perete. În cele din urmă, aruncă cu şarpele în ea. Se sparse, dezvăluind o gaură. Din ea ieşiră zeci de şerpi mai mici, care-l muşcară cu repeziciune. Încercând să şi-i smulgă de pe el, per¬sonajul se prăbuşi şi muri.
Ecranul se întunecă şi apărură cuvintele:

JOC NOU?

Ender deconectă pupitrul.
În ziua următoare câţiva comandanţi veniră la el sau îi trimiseră soldaţi să-i spună să nu-şi facă griji; cei mai mulţi dintre ei considerau că antrenamentele suplimentare erau o idee bună şi nu trebuia s-o aban-doneze. Ca să se asigure că nimeni nu avea să-l mai deranjeze trimiteau câţiva soldaţi de-ai lor, care aveau nevoie de antrenamente suplimen¬tare.
"Sunt tot atât de voinici cât şi gândacii care m-au atacat aseară. Dacă au de gând să încerce iarăşi, n-o să le fie uşor."
În seara aceea, în loc de o duzină de băieţi, veniră patruzeci şi cinci, mai mult decât o armată şi, fie datorită prezenţei lor de partea lui Ender, fie datorită înfrângerii suferite cu o zi în urmă, agresorii nu apărură. Băiatul nu mai reveni în Ţara-din-poveşti. Însă aceasta îi po¬pula visele. Îşi reamintea întruna ce simţise când ucisese şarpele, strivindu-l, aşa cum rupsese urechea băiatului, aşa cum îl bătuse pe Stilson şi tot aşa cum îi fracturase braţul lui Bernard. Cum se ridicase după aceea şi văzuse chipul lui Peter privindu-i din oglindă. "Jocul ăsta ştie prea multe despre mine. Jocul spune minciuni sfruntate. Eu nu sunt Peter. N-am răul în inimă."
Apoi, teama şi mai mare că era un ucigaş, însă unul mai priceput decât avea să fie Peter vreodată; că tocmai trăsătura aceasta îi încânta pe profesori. "Ei au nevoie de ucigaşi pentru războaiele cu gândacii. De oameni care zdrobesc feţele duşmanilor în ţărână şi le împrăştie sângele în spaţiu."
"Ei bine, sunt omul vostru. Sunt nemernicul sângeros pe care l-aţi dorit când mi-aţi ordonat apariţia pe lume. Sunt unealta voastră, şi ce mai contează dacă urăsc acea parte a mea de care aveţi cea mai mare nevoie? Ce contează că atunci când şerpii cei mici m-au ucis în joc, eu am fost de acord cu ei şi m-am bucurat?"