5JF

6
Centrul de Antrenament are un turn destinat în exclusivitate tributurilor şi echipelor lor. Acesta va fi casa noastră până la începerea efectivă a Jocurilor. Fiecare district are la dispoziţie un etaj întreg. Te urci pur şi simplu în lift şi apeşi butonul cu numărul districtului tău. E suficient de simplu ca să poată fi ţinut minte.
În Districtul 12 am mers de două ori cu liftul, în clădirea Justiţiei. O dată, ca să primesc medalia de aur pentru moartea tatei şi a doua oară ieri, ca să-mi iau rămas-bun de la familie şi de la prieteni. Dar liftul acela e o cabină întunecoasă, care scârţâie, se mişcă precum melcul şi miroase a lapte acru. Pereţii acestui ascensor sunt din cristal, aşa că, în timp ce te înalţi în aer, vezi oamenii de la parter reducându-se până la dimensiunile unor furnici. E amuzant şi sunt tentată s-o întreb pe Effie Trinket dacă ne mai putem urca o dată, dar, într-un fel, asta pare o copilărie.
După toate aparenţele, îndatoririle lui Effie Trinket nu s-au încheiat la sosirea în gară. Ea şi Haymitch ne vor supraveghea până în clipa intrării în arenă. Într-un fel, ăsta e un avantaj în plus fiindcă, în privinţa ei, putem cel puţin conta că o să ne călăuzească, pe când pe Haymitch nu l-am mai văzut din tren, din clipa când a fost de acord să ne ajute. Probabil că e pe undeva, beat mort. Pe de altă parte, Effie Trinket pare să aibă ambiţii mari. Dintre toate echipele pe care le-a însoţit vreodată, suntem prima care a făcut senzaţie la ceremonia de deschidere. Are cuvinte de laudă nu numai la adresa costumelor, ci şi în privinţa purtării noastre. Şi, după cum spune, ea cunoaşte pe oricine, e cineva în Capitoliu şi a făcut vâlvă în jurul nostru toată ziua, încercând să ne câştige sponsori.
― Totuşi, am fost foarte secretoasă, ne spune, privindu-ne cruciş pe sub pleoapele pe jumătate închise. Pentru că, bineînţeles, Haymitch nu s-a deranjat să-mi dezvăluie strategiile voastre. Dar am scos tot ce mi-a stat în puteri din ce-am avut la dispoziţie. Cum s-a sacrificat Katniss pentru sora ei. Cum v-aţi zbătut amândoi, cu succes, pentru a depăşi barbaria districtului vostru.
Barbarie? Cuvântul sună ironic pe buzele unei femei care ne ajută să ne pregătim pentru un măcel. Şi în ce bază apreciază ea succesul nostru? Într-a manierelor de la masă?
― Bineînţeles că toţi au rezerve. Sunteţi dintr-un district unde se extrage cărbune. Dar eu am spus, ceea ce a fost foarte inteligent din partea mea, am spus: „Ei bine, supune cărbunele unei presiuni suficiente şi se transformă în perle!”
Effie ne priveşte atât de radioasă, încât nu avem de ales şi ne arătăm entuziasmul trezit de inteligenţa ei, cu toate că se înşală.
Cărbunele nu se transformă în perle. Perlele cresc în scoici. Poate a vrut să vorbească de¬spre transformarea cărbunilor în diamante, deşi e tot un neadevăr. Am auzit că în Districtul 1 au un soi de maşinărie care preschimbă grafitul în diamante. Dar în Districtul 12 nu extragem grafit. Cu aşa ceva se ocupau, printre altele, locuitorii Districtului 13, până când au fost nimiciţi.
Mă întreb dacă oamenii în faţa cărora ne-a lăudat astăzi ştiu asta şi dacă le pasă.
― Din nefericire, eu nu pot încheia contracte de sponsorizare în favoarea voastră. Numai Haymitch poate, spune Effie, cu un aer sumbru. Dar nu vă faceţi griji, dacă o să fie necesar, o să-l aduc la negocieri sub ameninţarea armei.
Deşi dă dovadă de lipsuri în anumite privinţe, Effie Trinket arată o anumită hotărâre pe care i-o admir.
Apartamentul meu e mai mare decât întreaga noastră casă. E luxos, ca vagonul de tren, dar conţine atât de multe gadgeturi automate, cărora sunt sigură că n-o să am timp să le apăs toate butoanele. Numai duşul are un panou cu peste o sută de variante pentru care poţi opta pentru a regla temperatura şi presiunea apei sau pentru a alege săpunul, şampoanele, parfumurile, uleiurile şi bureţii pentru masaj. Când păşeşti pe un covoraş, încep să sufle uscătoarele care îţi usucă trupul. În loc să mă lupt cu nodurile din pletele mele ude, îmi aşez pur şi simplu mâna pe o cutie ce îmi trimite un curent prin scalp, descâlcindu-mi părul, făcându-i cărare şi uscându-mi-l aproape instantaneu. Pluteşte coborându-mi în jurul umerilor, învăluindu-i într-o draperie lucioasă.
Programez garderobul ca să-mi ofere un veşmânt pe gustul meu. Ferestrele măresc şi micşorează părţi din oraş la comandă. Nu e nevoie decât să şopteşti într-un microfon numele unui fel de mâncare dintr-un meniu imens şi acesta apare, fierbinte, aburind, în mai puţin de un minut. Mă plimb în jurul camerei mâncând ficat de gâscă şi pâine pufoasă până când aud un ciocănit în uşă. Effie mă cheamă la cină.
Perfect. Sunt moartă de foame.
Când intrăm în sufragerie, siluetele lui Peeta, Cinna şi Porţia se evidenţiază pe un balcon care oferă o vedere a Capitoliului. Mă bucur să-i văd pe stilişti, mai ales după ce am auzit că Haymitch o să ni se alăture. O masă prezidată numai de el şi de Effie e condamnată să fie un dezastru. În plus, ne adunăm la cină nu tocmai de dragul mâncării, ci pentru a ne stabili strategia, iar Cinna şi Porţia şi-au dovedit deja valoarea.
Un tânăr tăcut, în tunică albă, ne oferă tuturor vin, în pahare cu picior. Mă gândesc să-l refuz, dar n-am mai băut niciodată vin, cu excepţia licorii preparate în casă pe care o foloseşte mama ca leac pentru tuse, şi când o să mi se ivească şansa de a încerca iarăşi? Iau o înghiţitură din lichidul sec şi mă gândesc în taină că ar putea fi îmbunătăţit cu câteva linguri de miere.
Haymitch îşi face apariţia exact în momentul în care se serveşte cina. Se pare că a avut parte de propriul său stilist, fiindcă e curat, are o înfăţişare îngrijită şi pare mai treaz decât l-am văzut vreodată. Nu refuză vinul, dar, când îşi începe supa, îmi dau seama că e prima oară când îl văd mâncând. Poate şi-a revenit măcar atât cât să ne poată ajuta.
Cinna şi Porţia par să aibă un efect civilizator asupra lui Effie şi Haymitch. Cel puţin îşi vorbesc politicos. Şi nu au amândoi decât laude faţă de opera stiliştilor din ceremonia de deschidere. În timp ce ei discută tot felul de fleacuri, mă concentrez asupra mâncării. Supă de ciuperci, legume amare, asortate cu roşii de dimensiunea boabelor de mazăre, friptură excelentă de vacă porţionată în felii subţiri ca foaia de hârtie, tăieţei în sos verde, brânză care ţi se topeşte în gură, servită alături de struguri negri, dulci. Slujitorii, numai tineri în tunici albe, aidoma celui care ne-a adus vinul, se apropie şi se îndepărtează de masă în tăcere, având grijă ca farfuriile şi paharele să fie mereu pline.
După ce golesc paharul cu vin cam pe jumătate, încep să simt cum mi se înceţoşează mintea, aşa că îl înlocuiesc cu apă. Nu-mi place senzaţia şi sper să dispară repede. Cum poate Haymitch să umble tot timpul de colo-colo în starea asta e un mister.
Încerc să mă concentrez asupra discuţiei, care s-a întors spre costumele noastre pentru interviu, când o fată aşează pe masă o prăjitură superbă şi o aprinde cu dexteritate. Flăcările izbucnesc înălţându-se, apoi pâlpâie o vreme pe margini înainte de a se stinge. Stau un moment la îndoială.
― Ce-o face să ardă? E alcool? întreb, ridicând ochii spre fată. Ăsta e ultimul lucru pe care mi-l do… oh! Te cunosc!
Nu pot asocia un nume sau un moment cu chipul fetei. Dar n-am nici o îndoială, părul de un roşu întunecat, trăsăturile remarcabile, pielea albă, ca de porţelan. Dar, chiar în clipa când rostesc cuvintele, simt neliniştea şi vinovăţia strângându-mi stomacul la vederea ei şi, în vreme ce nu sunt în stare s-o extrag din adâncul memoriei, ştiu că imaginea ei e legată de o amintire neplăcută. Expresia îngrozită care îi traversează chipul nu face decât să-mi sporească nedu-merirea şi stânjeneala. Ea scutură din cap, negând cu repeziciune şi se îndepăr-tează în grabă de masă.
Când îmi iau ochii de la ea, cei patru adulţi mă privesc ca nişte ulii.
― Nu fi ridicolă, Katniss. Cum ai putea să cunoşti o avox? se răsteşte Effie. Ideea în sine e ridicolă.
― Ce înseamnă avox? întreb, prosteşte.
― Cineva care a comis o nelegiuire. I-au tăiat limba, ca să nu poată vorbi, spune Haymitch. Presupun că e un soi de trădătoare. E puţin probabil s-o cunoşti.
― Şi chiar dacă ar fi aşa, nu trebuie să vorbeşti cu ei decât ca să le dai ordine, adaugă Effie. Bineînţeles că n-o cunoşti.
Dar o cunosc. Acum, după ce Haymitch a pronunţat cuvântul trădător, ştiu şi de unde. Însă dezaprobarea lor e atât de puternică, încât n-o s-o pot mărturisi niciodată.
― Nu, cred că nu, doar că…
Mă bâlbâi, iar vinul nu mă ajută. Peeta pocneşte din degete.
― Delly Cartwright. Asta e. Şi eu mă tot gândeam că mi se pare cunoscută. Pe urmă mi-am dat seama că seamănă leit cu Delly.
Delly Cartwright e o fată îndesată, cu tenul de un alb bolnăvicios, care seamănă cu servitoarea aşa cum seamănă un cărăbuş cu un fluture. Şi s-ar putea să fie cea mai prietenoasă persoană de pe planetă – la şcoală le zâmbeşte întruna tuturor, până şi mie. N-am văzut-o pe fata cu părul roşu zâmbind. Dar mă grăbesc să accept sugestia lui Peeta cu recunoştinţă.
― Chiar aşa, la ea mă gândeam. Trebuie să fie din cauza părului, spun.
― Şi o asemănare a ochilor, adaugă Peeta. Încordarea din jurul mesei dispare.
― Oh, bine. Dacă-i numai atât, spune Cinna. Şi, da, prăjitura a avut alcool, dar a ars tot. Am comandat-o în mod special, în onoarea debutului vostru înflăcărat.
Mâncăm prăjitura şi ne mutăm într-un salon, de unde urmărim reluarea ceremoniei de deschidere, care se transmite chiar acum. Câteva dintre celelalte cupluri fac impresie bună, dar nici unul dintre ele nu ne ajunge nici măcar la degetul mic. Chiar şi grupul nostru scoate un „ahh”, când suntem arătaţi ieşind din Centrul de Remodelare.
― A cui a fost ideea să se ţină de mână? întreabă Haymitch.
― A lui Cinna, răspunde Porţia.
― O sugestie perfectă a rebeliunii, comentează Haymitch. Foarte drăguţ.
Rebeliune? Asta îmi dă de gândit o clipă.
Dar, când îmi amintesc de celelalte cupluri, câte doi oameni stând băţoşi, niciodată atingându-se şi părând să nu fie conştienţi unul de existenţa celuilalt, ca şi cum colegul lor tribut n-ar fi acolo, ca şi cum Jocurile ar fi început deja, ştiu ce vrea să spună Haymitch. Fiind prezentaţi nu ca adversari, ci ca prieteni, am ieşit în evidenţă tot atât de mult cum am făcut-o datorită costumelor în flăcări.
― Mâine dimineaţă e prima şedinţă de antrenament. Ne întâlnim la micul dejun şi vă spun în amănunt ce strategie vreau să alegeţi, spune Haymitch, către Peeta şi către mine. Acum duceţi-vă să trageţi un pui de somn cât timp discută adulţii.
Merg alături pe Peeta pe coridorul ce duce spre camerele noastre. Când ajungem la uşa mea, el se sprijină de toc, nu tocmai blocându-mi intrarea, dar insistând să-i acord atenţie.
― Va să zică, Delly Cartwright. Ţi-ai imaginat că ai dat aici peste cineva care-i seamănă.
Îmi cere o explicaţie şi sunt tentată să-i ofer una. Ştim amândoi că m-a acoperit. Prin urmare, îi sunt din nou datoare. Dacă îi spun adevărul de¬spre fată, asta ar putea echilibra lucrurile. De fapt, în ce măsură aş avea de suferit? Chiar dacă o să dezvăluie povestea mea, n-o să-mi poată face prea mult rău. Nu e decât ceva la care am fost martoră. Şi, în privinţa lui Delly Cartwright, n-am minţit mai mult decât el.
Realizez că vreau să vorbesc cu cineva de¬spre fată. Cu cineva care m-ar putea ajuta să descifrez povestea ei. Gale ar fi prima mea alegere, dar e puţin probabil să-l mai revăd vreodată. Încerc să-mi dau seama dacă, povestindu-i, îi ofer lui Peeta un avantaj asupra mea, dar nu văd care ar fi acela. Poate făcându-i o confidenţă o să-l îndemn de fapt să creadă că văd în el un prieten.
În plus, gândul la o fată cu limba ciopârţită mă sperie. Îmi aduce aminte de ce sunt aici. Nu ca să etalez costume orbitoare şi ca să mănânc delicatese. Ci ca să am parte de o moarte sângeroasă în timp ce mulţimea îmi încurajează ucigaşul.
Să-i spun sau să nu-i spun? Mintea îmi e încă înceată din cauza vinului. Mă holbez în lungul coridorului gol, de parcă decizia s-ar afla acolo, undeva.
Peeta îmi sesizează ezitarea.
― Ai fost pe acoperiş? Scutur din cap.
― Cinna m-a dus. Se vede, practic, întregul oraş. Însă vântul bate ceva cam tare.
În gând, traduc asta prin „nimeni n-o să tragă cu urechea”. Aici ai într-adevăr senzaţia că ai putea fi supravegheat.
― Putem urca, pur şi simplu?
― Sigur, spune Peeta.
Îl urmez în susul unui grup de scări ce duce spre acoperiş. Ajungem într-o mică încăpere în formă de dom cu o uşă către exterior. Când ieşim în vântul răcoros al serii, priveliştea îmi taie răsuflarea. Capitoliul scapără ca un câmp imens de licurici. În Districtul 12, curentul electric vine şi pleacă, de obicei îl avem doar câteva ore pe zi. Ne petrecem adesea serile la lumina lumânării. Singurele momente în care poţi conta pe electricitate sunt cele în care televiziunea transmite Jocurile sau vreun mesaj important al guvernului, pe care e obligatoriu să-l asculţi. Dar aici nu le lipseşte. Niciodată.
Ne apropiem amândoi de balustradă. Privesc în josul suprafeţei laterale a clădirii, către strada de dedesubt, care zumzăie de oameni. Poţi auzi maşinile lor, câte un strigăt ocazional şi un clinchet bizar, metalic. În Districtul 12, la ora asta, toată lumea se gândeşte să meargă la culcare.
― L-am întrebat pe Cinna de ce ne lasă aici, sus, dacă nu se tem că unul dintre tributuri s-ar putea hotărî să sară peste balustradă, spune Peeta.
― Şi ce-a răspuns? vreau eu să aflu.
― Nu poţi sări, zice Peeta.
Îşi întinde braţul în spaţiul aparent gol. Se aude un pocnet ascuţit şi îşi retrage mâna cu o tresărire.
― Un soi de câmp electric te aruncă înapoi, pe acoperiş.
― Întotdeauna plini de grijă pentru siguranţa noastră, spun eu.
Deşi Cinna i-a arătat acoperişul lui Peeta, mă întreb dacă se presupune că ne este permis să ne aflăm aici, singuri, la o oră atât de târzie. Până acum, n-am mai văzut niciodată tributuri pe acoperişul Centrului de Antrenament. Dar asta nu înseamnă că nu suntem supravegheaţi şi înregistraţi.
― Crezi că ne urmăresc acum?
― E posibil, admite el. Vino să vezi grădina. De cealaltă parte a domului a fost construită o grădină cu straturi de flori şi copaci în ghivece. De ramuri atârnă sute de clopoţei de vânt, ceea ce explică de ce aud clinchete. Aici, în grădină, în noaptea asta vântoasă, sunt destul de sonore ca să acopere vocile a doi oameni care nu vor să fie auziţi. Peeta mă priveşte, aşteptând.
Mă prefac că studiez o floare.
― Într-o zi vânam în pădure. Eram ascunşi, pândind vânatul, şoptesc.
― Tu şi tatăl tău? întreabă el, tot în şoaptă.
― Nu, eu şi prietenul meu Gale. Toate păsările au tăcut pe neaşteptate. În afară de una. Ca şi cum ar fi dat un semnal de avertizare. Şi pe urmă am văzut-o. Sunt sigură că era aceeaşi fată. O însoţea un băiat. Aveau hainele numai zdrenţe. Şi cearcăne negre, de nesomn, sub ochi. Fugeau ca şi cum vieţile lor ar fi depins de asta, spun eu.
Amuţesc pentru o clipă, amintindu-mi cum am încremenit amândoi la vederea acelei perechi stranii, evident nu din Districtul 12, fugind printre copaci. Mai târziu ne-am întrebat dacă i-am fi putut ajuta să scape. Probabil c-am fi reuşit. I-am fi ascuns. Dacă ne mişcăm repede. Eu şi Gale am fost luaţi prin surprindere, aşa e, dar eram vânători. Ştiam cum arată un animal încolţit. Ne-am dat seama că străinii aveau necazuri, imediat ce i-am zărit. Dar ne-am mulţumit să privim.
― Aeronava a apărut ca din senin, continui să-i povestesc lui Peeta. Adică în clipa asta am văzut cerul pustiu, iar în următoarea era acolo. N-a făcut nici un zgomot, dar cei doi au văzut-o.
O plasă a căzut asupra fetei şi a ridicat-o în sus, repede, ca un ascensor. Pe băiat l-au străpuns cu un soi de suliţă. Era ataşată de un cablu, aşa că l-au tras sus şi pe el. Dar sunt sigură că era deja mort. Am auzit-o pe fată scoţând un ţipăt. Cred că a strigat numele băiatului. Pe urmă aeronava a dispărut. Şi păsările au început să cânte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
― Ei v-au văzut? întreabă Peeta.
― Nu ştiu. Eram sub un prag de stâncă, îi răspund.
Însă ştiu. A fost o clipă, după chemarea păsării, dar înainte de apariţia aeronavei, când fata ne-a văzut. Şi-a pironit ochii într-ai mei şi a strigat după ajutor. Dar nici eu, nici Gale nu i-am răspuns.
― Tremuri, spune Peeta.
Vântul şi istorisirea mi-au alungat toată căldura din trup. Ţipătul fetei. Oare fusese ultimul ei ţipăt?
Peeta îşi scoate haina şi mi-o strânge în jurul umerilor. Dau să mă retrag, dar pe urmă îl las s-o facă, hotărându-mă pe moment să-i accept şi haina, şi bunătatea. Aşa ar acţiona un prieten, nu?
― Erau de aici? mă întreabă, încheindu-mi nasturele de la gât.
Dau din cap. Aveau înfăţişarea aceea specifică, de Capitoliu. Şi băiatul, şi fata.
― Unde crezi că se duceau? mai întreabă el.
― Asta n-o ştiu, răspund.
Districtul 12 e aproape capătul liniei. Dincolo de noi nu e decât sălbăticia. Dacă nu pui la socoteală ruinele Districtului 13, care mai fumegă încă de pe urma bombelor toxice. Ni-l arată din când în când la televizor, pur şi simplu ca să ne aducă aminte.
― Nu ştiu nici de ce ar fi dorit să plece de aici. Haymitch a spus că avocşii sunt trădători. Pe cine au trădat? Nu poate fi vorba decât de Capitoliu. Dar ei au totul aici. Nu există nici un motiv de revoltă.
― Eu aş pleca, scapă fără de voie Peeta.
Se uită nervos în jur. A vorbit destul de tare ca să acopere clopoţeii. Râde.
― Dacă mi s-ar îngădui. Dar trebuie să recunosc că mâncarea e de calitatea întâi.
E din nou la adăpost. Dacă asta-i tot ce-au auzit, vorbele par ale unui tribut speriat, nu ale cuiva care meditează asupra bunătăţii incontestabile a Capitoliului.
― Se lasă rece. Mai bine am intra.
În interiorul domului e cald şi totul pare strălucitor. Tonul lui e cel al unei conversaţii banale.
― Prietenul tău Gale. E cel care a tras-o pe sora ta deoparte la extragere?
― Da. Îl cunoşti? întreb.
― Nu tocmai. Aud mereu fetele vorbind de¬spre el. Mă gândeam că ţi-e văr sau cam aşa ceva. Vă ajutaţi unul pe altul.
― Nu, nu suntem rude, îl lămuresc eu. Peeta dă din cap, cu o expresie impenetrabilă.
― A venit să-ţi spună rămas-bun?
― Da, răspund, privindu-l cu atenţie. Aşa cum a venit şi tatăl tău. Mi-a adus fursecuri.
Peeta ridică din sprâncene, ca şi cum ar fi aflat o noutate. Dar, după ce l-am văzut minţind cu atâta uşurinţă, asta nu atârnă prea mult în balanţă.
― Serios? Ei, sunteţi pe placul lui, tu şi sora ta. Cred că îşi doreşte să fi avut o fată, în locul unei case pline de băieţi.
Tresar la gândul că în casa lui Peeta, în jurul mesei de cină sau lângă focul de sub cuptor, s-a discutat vreodată, în treacăt, de¬spre mine. Trebuie să se fi întâmplat când mama lui nu era de faţă.
― A cunoscut-o pe mama ta când erau copii, spune Peeta.
O altă surpriză. Dar probabil că e adevărat.
― Oh, da. Ea a crescut în oraş, zic eu.
Pare nepoliticos să spun că ea nu vorbeşte niciodată de¬spre brutar decât ca să-i laude pâinea. Suntem la uşa mea. Îi înapoiez haina.
― Atunci, pe mâine.
― Pe mâine, spune el, şi se îndepărtează în lungul coridorului.
Când deschid uşa, fata cu părul roşu îmi strânge costumul negru, dintr-o bucată, şi cizmele de pe podea, unde le-am lăsat înainte de duş. Vreau să-i cer scuze fiindcă e posibil să-i fi creat necazuri mai devreme. Dar îmi aduc aminte că nu trebuie să-i vorbesc decât pentru a-i da ordine.
― Oh, îmi pare rău, spun. Trebuia să-i duc astea lui Cinna. Îmi pare rău. Poţi să i le duci tu?
Îmi evită privirea, dă uşor din cap şi se îndreaptă spre uşă.
Am încercat să-i spun că-mi pare rău pentru cină. Dar ştiu că scuzele mele merg mult mai departe. Că mi-e ruşine fiindcă n-am încercat s-o ajut în pădure. Fiindcă am lăsat Capitoliul să-l ucidă pe băiat şi s-o mutileze pe ea fără să mişc nici măcar un deget.
Ca şi cum m-aş fi uitat la Jocuri.
Îmi arunc pantofii din picioare şi mă urc în pat, intrând sub pături îmbrăcată. Tremurul n-a încetat. Poate că fata nici măcar nu-şi mai aduce aminte de mine. Dar ştiu că nu e aşa. Nu uiţi niciodată chipul unui om care a fost ultima ta speranţă. Îmi trag pătura peste cap, de parcă asta m-ar apăra de fata cu păr roşu, care nu poate vorbi. Dar îi simt ochii fixându-mă, străpungând pereţii, uşile şi cuverturile.
Mă întreb dacă o să-i facă plăcere să mă vadă murind.