mea, că se descurcă. Dar nu o ascult. Nu pentru că n-aș respecta ce spune, ci pentru că
mă interesează mai mult ce simte și ce are nevoie. Iar adevărul e că nu mă puteam abține să nu fiu acolo. Așa că pășesc în cameră ca și cum mi-ar aparține. „Că tot ai menționat mâncarea,”
